Arhive etichetă: Sentimente

Rămas bun, iubita mea mamă!

Pentru majoritatea oamenilor, azi este o zi obișnuită de duminică, o zi de relaxare, în care încerci să nu faci prea multe, pentru ca de luni să poți porni din nou cu toate motoarele, turate la maximum. Pentru mine și familia mea însă, azi e a patra zi în care ne mișcăm ca prin vată, încercând să înțelegem cum ne putem duce viața în continuare fără cea care pentru noi toți, a fost MAMA.

În 3 octombrie părea că totul merge spre bine, pentru ca în 25 noiembrie toate speranțele noastre să se dovedească a fi fost deșarte. Atunci, sărbătoream cu drag cei 81 de ani împliniți de mama în 29 septembrie, îmbrăcați în costumele populare ce cu drag le cususe pentru noi. Am măcar mulțumirea că i-am oferit clipe de fericire, probabil ultimele din această viață.

Vreau ca în primul rând să mulțumesc tuturor celor care măcar un minut și-au rupt din timpul lor pentru a-mi trimite un mesaj de condoleanțe, celor care au fost la înmormântare și celor fără de care chiar nu m-aș fi descurcat în aceste zile complicate. M-am gândit de multe ori cum va fi, cum voi putea face față emoțiilor și pierderii imense, dar gândul la o pierdere nu e niciodată la fel de copleșitor ca și pierderea în sine. De aceea le mulțumesc oamenilor minunați care ne-au fost alături în timpul bolii mamei mele, dar și după ce nu s-a mai putut face nimic, în afară de îndeplinirea unor ritualuri care să ne aducă oarecum pacea și liniștea în suflete.

Anul 2021 a fost unul foarte greu pentru mama mea și pentru noi, cei apropiați ei, a fost un an care nici nu știu cum a trecut, mai ales ultima lună, ca o repetare de gesturi, ca o zi a cârtiței fără de sfârșit, în care durerea fizică a mamei ne copleșea, provocându-ne o imensă durere sufletească.

Totuși, sfârșitul a venit nechemat și nedorit, dar neiertător și crud, luând de lângă noi un înger, pentru a-l duce acolo unde merită să-și petreacă veșnicia. Fiecare om care a pierdut o ființă dragă înțelege ce simt, iar celorlalți, le doresc ca acest lucru să li se întâmple cât mai târziu cu putință.

Am scris câteva cuvinte în memoria ei, cuvinte care nu exprimă însă nici a mia parte din ceea ce simt cu adevărat și nici nu amintesc tot ce a lăsat în urmă:

Felicia Bârdea – o viață în slujba celorlalți

   Suntem aici nu pentru a o plânge pe cea care a fost Felicia Bârdea, DOAMNA BÂRDEA, așa cum o știa toată lumea, ci pentru a omagia o viață demnă, o viață închinată celorlalți, până la uitarea de sine.

    S-a născut în toamna anului 1940, în 29 septembrie, al patru-lea copil al Elisabetei și Ioan Prația, învățători în satul Geamăna, acum îngropat sub ape și mâl.

  Copilăria și primii ani din viață i-a petrecut mai mult sub grija și ocrotirea mamei, tatăl fiind plecat multă vreme la război. După clasele primare și gimnaziale, a urmat liceul la Baia de Arieș, apoi, Institutul Pedagogic din Cluj Napoca, devenind învățătoare și întorcându-se înapoi, în satul Geamăna.

   În 1959 s-a căsătorit cu Pamfil Bârdea, prima și ultima dragoste, petrecând împreună 56 de ani, nu toți ușori. În 1961 a dat naștere primului lor copil, Manuela Sanda, care le-a adus fericire și bucurie în casă. Iar când în 1967 a apărut și Gelu Manuel, familia lor era completă și perfectă.

  După moartea tatălui, în 1960 s-au mutat la Lupșa, trăind în armonie cu toți vecinii, prietenii și cunoscuții, timp de 61 de ani.

    Felicia Bârdea, născută pentru a fi învățătoare, a format sute de caractere, a fost iubită de către toți elevii ei, care peste ani, încă o mai caută, cu multă dragoste și respect. Își confecționa singură materialul didactic, iar clasa ei arăta întotdeauna deosebit, punea suflet în tot ceea ce făcea și știa să-i mobilizeze și pe ceilalți, părinți și copii.

    Cel mai mult lucra cu elevii care aveau dificultăți de învățare, ajutându-i să fie și ei în rând cu ceilalți copii.

  Fiind foarte devotată familiei, a îngrijit-o pe sora mamei, pe mama ei și apoi pe Pamfil, soțul ei, ani în șir, până la epuizare, singura ei dorință fiind aceea de a le ușura suferința.

   A avut grijă ani de zile și de cele două nepoate, Dalia Arina și Laura Mălina, care o iubesc ca pe o a doua mamă.

    Fiind foarte pricepută la tot ceea ce trebuie să facă o femeie în căminul ei, a ajuns un fel de sfătuitoare a satului, oamenii veneau să-i ceară sfatul în diverse probleme, de la rețete de mâncare, la sănătate sau lucru de mână. Broda, cosea, tricota, croșeta, făcea croitorie, iar după ce s-a pensionat, în anul 1996, și-a descoperit o nouă pasiune, pictura.

   În ultimii patru ani de viață, a cusut 8 costume populare de femei, complete, pentru toate fetele dragi ei din familie, mai multe cămăși bărbătești și două ii. În anul 2018 a confecționat steagul centenarului, steagul care repeta istoria de acum o sută de ani a steagului de la 1918, cu care lupșenii au participat la Marea Unire.

   Cuvintele nu pot exprima recunoștința și dragostea pe care i-o poartă toți cei rămași în urmă, iar o viață atât de plină nu se poate rezuma la câteva fraze, oricât ar fi ele de meșteșugite.

   După ce s-a pensionat în 1996, a fost de mai multe ori în Canada, la fiul ei, Gelu Manuel, pentru a avea grijă de nepotul Paul Adrian. Era frumos acolo, dar dorul de Mărgaia, de apusurile de soare din Lupșa și de locurile natale, o aduceau mereu acasă.

Din păcate, la sfârșitul vieții a avut parte de o boală nemiloasă, de suferințe de neînchipuit, care au furat-o puțin câte puțin dintre cei dragi, anul 2021 fiind cel mai greu pentru ea și cei apropiați.

Sfârșitul suferințelor a survenit în 25 noiembrie, la ora 9,30, sub privirile înlăcrimate ale fiului Gelu, fiicei Manuela și nepoatei Laura Mălina. A plecat de lângă noi un suflet bun și cald, o mamă, bunică și străbunică ce ne aștepta întotdeauna cu masa pusă, cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună, necerând nimic în schimb.

A dus o viață de sfântă, ajutând acolo unde era nevoie, punând suflet în tot ceea ce făcea și făcându-i pe cei din jur să devină mai buni.

Dar să nu plângem, știm că locul ei este de-acum în Cer, alături de îngerii lui Dumnezeu.

Printre ultimele ei cuvinte, au fost și acestea:  AȘ VREA SĂ PLEC, ACOLO UNDE POT AJUTA!

 Iar pentru că așa cere datina, acum își ia rămas bun de la toți cei adunați aici pentru a-și arăta respectul și , de la familia care a iubit-o, de la vecini, prieteni și cunoscuți, de la toți cei cu care  s-a întâlnit vreodată, fără a-i mai enumera pe fiecare în parte, și-și cere iertare dacă a greșit cuiva, cu ceva, cu voia sau din neștiință.”

Manuela Sanda Băcăoanu

1 Martie, cu noroc!

Tocmai când răsuflam uşuraţi cu gândul la primăvara apropiată, iată că iarna a venit iar peste noi, cu o nouă şi îngheţată suflare. nerămânându-ne decât să suflăm în pumni şi să mai rezistăm câteva zile, să  nu mai privim termometrul care arată -16 grade Celsius, temperatură care este aievea, în atmosferă, nu „în termometre”, cum spun fetele  de la meteo. (Busu nu se pune)

Important este ca în suflete să avem destulă căldură, încât să trecem cu bine peste această mini iarnă venită în primăvară, cea mai grozavă iarnă din… această iarnă.

Parcă într-o ţară în care toate merg cu susul în jos, anotimpurile au luat-o şi ele pe acelaşi drum.

Oricare ar fi temperatura de afară, eu vă doresc să aveţi o primăvară minunată, cu puzderie de ghiocei şi cu braţe calde în jurul gâtului, care să vă facă să uitaţi de frig  şi de iarna ce nu se dă dusă. Să aveţi „Babe” frumoase şi „Moşi” drăgăstoşi!

Aşa arată Clujul astăzi. Târgul de primăvară arată ca şi Târgul de Crăciun, acela de Crăciun arăta ca şi cel de primăvară… Hmm!

 

Vă aştept la întâlnirea de la Librăria Eminescu din Bucureşti, în data de 15 martie, la ora 17.30. Să sperăm că iarna îşi va lua tălpăşiţa până atunci.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Când nu mai ai cui spune „Iartă-mă!”

Se întâmpla în urmă cu puţin timp. Un coleg de serviciu, fără probleme de sănătate, pleacă azi acasă cu planuri clare pentru ziua de mâine şi, probabil, pentru un timp mai îndelungat, dar mâine, aflăm cu toţii, stupefiaţi, că… nu se va mai întoarce în veci, a luat drumul Cerului.

Zdrang! Veşti de genul acesta aflăm zilnic, doar că nu ne afectează direct, sunt acolo, la ei, altă familie este  cutremurată de pierderea unuia dintre membrii ei, noi, ca privitori din afară şi de la distanţă, putem doar să oferim un gând de compasiune pentru cei rămaşi încă aici, şi să ne bucurăm în taină că nu suntem noi cei vizaţi.

Dar dacă… Dar dacă unul dintre apropiaţii noştri va pleca dincolo, azi, mâine sau poimâine, fără a da vreo veste că intenţionează acest lucru? Dar dacă, între timp ne-am certat, ne-am spus cuvinte grele, ne-am urât chiar pentru o clipă, chiar dacă în general avem sentimente pozitive unii faţă de alţii? Cum ar fi? Nu vreau să pun întrebări idioate, de genul celor puse de reporteri fără har şi fără experienţă, dar… cum ne-am simţi atunci?

Cu siguranţă, nu confortabil, cu siguranţă, am vrea să întoarcem timpul înapoi, o zi, o oră, câteva minute, doar pentru a clarifica nişte lucruri, doar pentru a-i spune celui plecat „Iartă-mă!” sau „Te iubesc!”, sau „Te iert!”…

Când eram copil, bunica îmi spunea întotdeauna că nu e bine să pleci la culcare supărat, era un mod de a-mi forma obişnuinţa ca în fiecare zi să-mi închei socotelile cu toată lumea, să nu aştept ca somnul să-mi cuprindă mintea şi trupul, înainte de a limpezi o situaţie cât de cât conflictuală, nu are importanţă cu cine. Bineînţeles că sfaturile sunt făcute pentru a nu fi băgate în seamă, dar, dacă tot mi-am amintit acum, m-am gândit să le spun şi celor ce vor să asculte şi, mai ales, să pună în practică.

Dacă cel căruia vrei să-i ceri iertare sau pe care vrei să-l ierţi este departe, sau a plecat definitiv din această lume, poţi să-i spui cu inima, în fiecare seară: „Te iubesc, Te iert, Mulţumesc, Iartă-mă!”

Aceste cuvinte fac parte din înţelepciunea hawaiană şi s-ar părea că fac adevărate minuni.

Ca o concluzie, aşadar… Pentru o viaţă sănătoasă, nu plecaţi supăraţi la culcare şi nu lăsaţi situaţii neclare să vă tulbure conştiinţa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

2018… Un An Extraordinar!

Voi ce ați făcut de Revelion? Eu mi-am făcut o pălărie roșie…

Vă doresc să aveți cel mai minunat an de până acum, care să fie întrecut doar de următorul. Să fiți sănătoși, să vă simțiți acasă oriunde v-a aruncat viața, să aveți ce pune pe masă, iar copiii să vă aducă numai bucurii.

Să aveți parte de Iubire, Lumină și Fericire, să știți să vă bucurați de tot ce primiți, chiar dacă, în primul moment, nu pare a fi ceva tocmai plăcut.

Nu-i uitați pe cei ce au mai puțin, împărțiți cu ei surplusul vostru, înainte de a deveni gunoi.

Fiți toleranți și plini de compasiune cu cei din jur și veți vedea că toate acestea vi se vor întoarce, înmiit.

Aș mai avea multe de spus, dar sunt sigură că sunteți cu toții plictisiți de sfaturi, așa că, vă mai rog doar să aveți grijă de această planetă minunată, să n-o murdăriți în niciun fel, ba atunci când puteți, ajutați-o să devină mai curată.

Un An Nou bun, frumos și sănătos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

De ce iubim bărbaţii?

Departe de mine gândul de a parafraza cunoscuta carte a lui Cărtărescu, „De ce iubim femeile?, dar a fost titlul care mi-a venit primul în minte şi care, de obicei, este cel mai inspirat.

Oare câte femei şi-au pus, la un moment dat, această întrebare? Şi câte au reuşit să răspundă la ea?

De la suferinţele provocate la 5 ani de colegul de grădiniţă, pe care-l privim galeş, dar are ochi numai şi numai pentru Irina, fata blondă cu zulufi, care, chiar dacă nu e prea isteaţă, are un zâmbet fermecător, până la colegul din liceu, facultate sau de la serviciu, peste tot, de-a lungul vieţii, există câte un EL care ne face viaţa amară, sau, dimpotrivă, aduce soarele pe strada noastră, cu o simplă privire sau un mic gest.

Când suntem mici ne trage de codiţe, când creştem mari, le trage pe altele de codiţe şi nu ştiu cum se face, că tot timpul suntem defazaţi. Dacă noi vrem la munte, el vrea la mare. Dacă vrem să ieşim în oraş, el vrea să doarmă, iar dacă avem treabă prin casă, el iese la o bere cu băieţii, fără cea mai slabă mustrare de conştiinţă…

Nu degeaba se spune că venim de pe planete diferite, chiar avem concepţii total opuse asupra vieţii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu pricepe în ruptul capului sensul figurat al cuvintelor (în afară de câţiva, care au devenit scriitori celebri, în lumea bărbaţilor, acesta este un lucru mare…)

Despre Napoleon s-au scris tomuri fiindcă era în stare să facă trei lucruri deodată, pe când, orice femeie are această abilitate… Mda… şi, colac peste pupăză, am luptat din greu pentru egalitate cu… bărbaţii. Sincer, în afară de masa musculară, nu cred să aibă vreo superioritate asupra femeilor, dar ei n-au fost obligaţi, de-a lungul timpurilor, să stea acasă şi să îngrijească de copii, să ne aştepte cu cina caldă, apoi, foarte bine dispuşi, să ne răsfeţe în pat… Am spus asta, în caz că-i trecea cuiva prin cap să întrebe de ce sunt atât de puţine femei laureate ale premiului Nobel.

Şi să vă mai spun ceva, femeile trebuie să stea cu capul acoperit în biserică, iar bărbaţii cu el descoperit, fiindcă şi-au dat seama (cu foarte mult timp în urmă), că legătura femeilor cu Divinul este mult mai puternică, ea făcându-se prin creştetul capului. Pentru ca pe noi să ne îndepărteze, iar ei să se poată cât de cât apropia de Dumnezeu, au dat această regulă idioată.

Am început să scriu acest articol cu un gând, dar m-a luat valul… Am spus mai multe despre… „de ce nu iubim bărbaţii”, când titlul e exact pe dos.

Păi, părerea mea personală, este că mama natură ne-a dăruit cu nişte hormoni care nu ne dau pace până când nu procreem, aşa că, de dragul micilor cocoloaşe pufoase şi frumos mirositoare (uneori urlătoare nopţi în şir), ne îndrăgostim, apoi ducem şi noi, mai departe, povara pe care milioane de femei au dus-o de-a lungul veacurilor, chiar dacă acum tehnologia s-ar părea că ne ajută şi ea un pic.

O să spuneţi că ce mi-a venit, că e Crăciunul şi trebuie să împrăştiem doar gânduri luminoase în jur… Adevărul este că m-am cam săturat de atâtea siropuri, de atâtea urări „sincere” de bla bla… şi bla bla, aşa că, am scris şi eu ce mi-a venit. În caz că, cuiva nu-i place sau crede că am spus vreo minciună, poate să mă combată liniştit.

Vă cuprind într-o mare îmbrăţişare, doar e încă sărbătoare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dragă Moş Crăciun…

Doresc să-ţi spun că în ultimii ani am cam uitat de adevărata bucurie a Crăciunului, prinsă în vârtejul atâtor lucruri care neapărat trebuiau făcute şi care-mi luau tot timpul, inclusiv  fericirea împodobirii bradului. Eu trebuia să fac mâncare, curăţenie, iar bradul devenise şi el doar una dintre îndatoriri, care, de obicei o plasam unuia dintre membrii familiei.

Din pricină că în fiecare an petrecem Crăciunul la Lupşa, nici nu mai împodobeam un brad şi la Cluj, „că tot nu-l vede nimeni”.

Anul acesta era să fie la fel, dacă fiica mea, Mălina, nu-mi deschidea ochii: „Acum trebuie să cumperi podoabe pentru pom, ai zis că nu mai cumperi până când nu ai nepoţi, ei, acum nu mai poţi da înapoi!”

Da, aşa este, nu mai puteam da înapoi, am nepoţi, deci trebuie să mă ţin de cuvânt, probabil a fost o vorbă în vânt, (ca multe altele cărora le dăm drumul în Univers fără să ne dăm seama de puterea lor) de care chiar nu-mi mai aduc aminte. În mod cu totul miraculos, din acel moment, am început să-mi doresc foarte tare să cumpăr brăduţ şi podoabe, ceea ce am şi făcut, iar dacă le aveam, am dus proiectul până la capăt, am împodobit brăduţul fără grabă şi fără stres, înainte de a face curăţenie şi mâncare…

E cel mai frumos brăduţ pe care l-am avut vreodată, aşa că, Moş Crăciun, te aşteptăm cu drag să vii şi în casa noastră.

Nu-ţi cer luna de pe cer, ştiu că e prea grea şi n-ai putea s-o aduci, dar, mai ales,   n-ai putea să laşi Noaptea Crăciunului fără lămpaşul atârnat pe boltă.

Eu şi familia mea avem de toate, aş vrea însă, Moşule, să te rog să mergi cu sacul plin în casele în care sunt multe guri şi puţini bani, să le luminezi sărbătoarea Crăciunului, să-i faci şi pe copilaşii cu hăinuţe sărăcăcioase să simtă bucuria Naşterii Domnului, aducându-le zâmbetul pe buze şi sclipiri jucăuşe în ochi.

Te rog să nu uiţi de copiii care n-au cui spune mamă şi tată, du-le şi lor o frântură de soare, o mică bucurie care să le aline sufleţelele  în această zi de sărbătoare.

Mai am o singură rugăminte, dragă Moş Crăciun, să treci pe la cei uitaţi de familii şi de proprii copii, să le duci o portocală şi o vorbă bună, că ei nici nu au nevoie de mai mult de atât…

Îţi mulţumesc că mi-ai citit scrisoarea, sunt sigură că-mi vei îndeplini toate dorinţele, aşa că te îmbrăţişez şi te aştept să treci pe strada noastră, să ştii că-ţi las sub pom fursecuri şi un pahar cu lapte cald, că-i fi ostenit de atâta drum.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Trăind în lumea „pe repede înainte”

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, după cum suna şi titlul unui film din copilăria mea. Păi dacă atunci era nebună, acum e de-a dreptul demenţială (parcă dement e mai mult decât nebun, cel puţin, mie aşa îmi sună).

Chiar azi dimineaţă, în autobuz (veneam cu autobuzul fiindcă aveam de cărat un bagaj greu, altfel circul pe jos, în această lume a maşinilor şi maşinăriilor), cineva se plângea că „săptămânile se rezumă doar la luni-vineri, luni-vineri” (am încheiat citatul), ca într-un carusel înnebunitor, în care, din păcate, se cam uită priorităţile şi ne complacem în a face lucruri fără importanţă, dar care ne umplu ziua până la refuz.

Urmarea este că suntem extrem de obosiţi, fără a putea spune la sfârşitul zilei că nu am trăit degeaba, că suntem mulţumiţi de noi înşine în ziua ce tocmai s-a încheiat.

Nu mai avem timp să citim, indiferent ce, simţurile noastre sunt tot timpul agresate de mii de imagini şi sunete, pe care n-am cerut să le privim/ auzim, dar ne bombardează în fiecare clipă.

Rezultatul este faptul că şi atunci când citim ceva, nu mai înţelegem nimic, aşa că ne lăsăm păgubaşi, dăm „like”-uri la poze, că pe alea, har Domnului, le mai pricepem, într-o oarecare măsură.

Imediat ce sunt mai mult de trei fraze de citit ne simţim neputincioşi, aşa că… trecem mai departe, uite, aici sunt poze, ca nişte  copii de nici trei ani, cărora ştiinţa cititului le este total necunoscută…

Trist dar adevărat, aceasta este lumea în care trăim, veşnic grăbită, veşnic obosită şi doritoare de senzaţii tari: tutun, alcool, droguri, jocuri, cam acestea sunt înlocuitoarele culturii şi distracţiilor nevinovate de pe vremuri…

Am fost în acest weekend la Braşov, la o întâlnire cu „Prietenii Camino”, o întâlnire care, credeam eu, va fi una de suflet, de poveşti la gura sobei… N-a fost să fie, a fost tot cu vin, muzică la maxim şi cu neînţelegeri, tipic româneşti.

Singura persoană care a avut lucruri importante de comunicat, d-l profesor Nicolae Ion, a fost grăbită de către organizatori, „Haideţi, că trebuie să plecăm pe Tâmpa!”. De parcă Tâmpa se muta cumva de acolo, de unde stă de milioane de ani…

M-am întors cu un gust amar acasă, dar probabil eu oi fi cea neadaptată, am văzut că tuturor le-a plăcut la nebunie întâlnirea.

Nu pun nicio poză acestui articol, aşa că sunt sigură că nu va fi citit de prea multă lume. N-are poze, nu-i interesant!

Cititul e o muncă grea, ce ştiu eu?

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Copiii noştri, ne-au ales

Azi dimineaţă îmi beam apa caldă cu lămâie, iar Ştefan, observând că sunt dusă cu gândul undeva departe, m-a întrebat la ce cuget atât de profund.

Îmi amintisem de un articol pe care l-am citit cu ceva timp în urmă, despre o mămică al cărei băieţel în vârstă de trei ani i-a spus că, înainte de a veni la ea, i-a văzut pe un fel de ecran pe amândoi părinţii şi a ales să fie cu ei. S-ar părea că acea mămică, fiind curioasă dacă şi alţi copii mai au astfel de amintiri, a făcut un fel de anchetă în rândul micuţilor, iar mulţi dintre ei îşi aminteau că au  văzut mai multe cupluri de eventuali părinţi, ei putând să aleagă cu cine vor să fie.

Acest lucru mă face să mă gândesc la faptul că multă lume spune că „părinţii nu ţi-i alegi, este un dat cu care trebuie să trăieşti”. S-ar părea că nu este aşa, suntem binecuvântaţi că am fost aleşi de copiii noştri, la fel cum şi noi, la rândul nostru, ne-am ales părinţii, în funcţie de experienţele pe care am hotărât să le avem în această viaţă.

Dacă până acum nu am făcut-o, vreau ca acum să le mulţumesc copiilor mei că m-au ales, pentru ca o bună parte din această existenţă să ne-o petrecem împreună.

Să le mulţumim nu numai părinţilor care ne-au crescut, ci şi copiilor, că au ales să crească în familia noastră.

Vă doresc momente binecuvântate, alături de copiii şi părinţii voştri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ce se-ntâmplă, doctore?

Da, ştiu că este denumirea unei emisiuni de la TV, dar întâi de toate a fost numele unei comedii spumoase din 1972, cu Barbra Streisand şi Ryan O Neal, pe numele ei „What s Up, Doc?”, însă ceea ce doresc eu să povestesc nu are nicio legătură cu comedia.

Vreau să spun că sunt foarte tristă, văzând cum aceşti oameni, care au una dintre cele mai nobile profesii, se complac în nişte situaţii care nu le fac deloc cinste, îşi cresc EGO-ul până la a crede că ei sunt nişte mici Dumnezei pe Pământ, la uşa cărora noi, oamenii de rând, trebuie să facem coadă, apoi să intrăm smeriţi în cabinet, cu capul plecat şi cu plicul cât mai gros.

Voi povesti doar două întâmplări, cu toate că ştiu destule, lăsându-vă să judecaţi dacă am dreptate sau cumva exagerez eu…

Prima întâmplare

O femeie de condiţie modestă, al cărei soţ se află într-o situaţie critică, necesitând o operaţie urgentă, merge cu plicul la medicul ce urmează să-l opereze. Acesta, fără să bage de seamă că femeia nu are dinţi în gură şi e îmbrăcată cu o hăinuţă subţire în toiul iernii, îi spune pe un ton nemulţumit: ” Data viitoare să vii mai pregătită!” Cred că nu trebuie să descriu ce a simţit femeia plecând de la spital… S-a făcut o chetă la biserică pentru a putea duce doctorului un plic mai umflat, aşa încât  în minivacanţa de 1 Decembrie să poată să cheltuie ceva mărunţiş în plus la Paris, sau pe unde l-or duce paşii… Nu contează că femeia nu are nici lemne de foc acasă, nu-i problema lui, el este un mare medic, ce trebuie venerat şi răsplătit chiar înainte de a face ceva (că altfel, nu face).

A doua întâmplare

Două femei, mamă şi fiică, stau în faţa uşii unui cabinet privat. Au programare pentru ora 12, dar de dincolo de uşă se aud râsete şi o conversaţie ce nu mai are nimic în legătură cu consultaţia. E 12,10, fiica se grăbeşte să se întoarcă la serviciu, aşa că bate timid în uşa care în sfârşit se deschide, iar medicul apare ofticat:” La doctor se aşteaptă şi ore întregi!” „Da, dar noi aici am plătit tocmai pentru a nu aştepta”, îndrăzneşte să răspundă fiica, dar imediat îi pare rău, acum nu se va mai purta la fel de bine cu mama… şi aşa a şi fost.

Ce păcat că această profesie de aur îi face pe cei ce o practică să se creadă nişte Zei, deasupra lumii şi legilor ei. Mă tot gândeam, oare nu se mai gândesc deloc la jurământul pe care l-au depus odată, oare nu au nicio mustrare de conştiinţă când te ţin la uşă în timp ce-şi beau cafeaua, sau îţi bagă pur şi simplu mâna în buzunar, chiar dacă-i găurit?

Fiind eu curioasă din fire, am „goagălit” după respectivul jurământ, iar ceea ce am găsit mi-a deschis ochii. Nici urmă de ” Nu voi condiţiona serviciile medicale de luarea oricărei forme de mită”, sau ” Îmi voi respecta pacienţii”… Hmm! Atunci, care ar fi concluzia? Că o aşa profesiune  de credinţă, te face să-ţi pierzi sufletul??

Nu vreau să generalizez aici, ştiu că sunt medici care-şi fac cu adevărat datoria şi care nu primesc „cadouri”, chiar dacă le merită pe deplin, aceia merită într-adevăr mulţumirile noastre.

Mai jos, vedeţi:

Jurământul lui Hipocrat – formularea modernă

Formularea moderna a jurământului lui Hipocrat, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:  

Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Vă mulţumesc, dacă aţi ajuns cu cititul până aici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

La mulți ani, femeie!

Cântată de poeți, slăvită de cei ce te iubesc, nedreptățită pe piața muncii, mamă, fiică, soră, soție, amantă, bunică și ce oi mai fi fiind, albă, neagră, galbenă, mov, gri, grasă ori numai durdulie, slabă, dar uimitor de frumoasă acolo în suflețelul tău, draga mea femeie de pretutindeni și de nicăieri, îți doresc să-ți găsești în primul rând liniștea și locul ce ți-e menit în această viață, să ai parte de bucurii nenumărate, iar peste supărări să poți trece și să nu le lași să-ți lase urme în suflet.

Uuuf! Am scris cea mai lungă și neinteligibilă frază posibilă, dar e din inimă și sper să ajungă a inimioarele voastre! Să fiți sănătoase, dragi femei, fiindcă, chiar dacă bărbații  nu o recunosc, voi sunteți stâlpii casei, națiunii, planetei. Vă puteți închipui cum ar arăta o lume în care ar fi numai bărbați? Eu pot, la început ar fi de râs, iar apoi de plâns amarnic, așa că mai bine nu ne mai gândim la asta.

Cu cadouri sau fără, cu o floare din partea celor cu care ne ducem viața, sau fără, noi mergem mereu mai departe, cu zâmbetul pe buze și cu iubire în suflet.

Vă doresc o primăvară cu soare mult, presărată de florile dragostei!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni