Pentru început, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat cuvinte frumoase în această zi, care s-ar părea că este și a mea. Să fiți sănătoși și să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie, să avem cu toții un viitor mai puțin cețos decât cel care se arată azi.

Întotdeauna m-am considerat o persoană pozitivă, am reușit de-a lungul anilor să trec cu bine peste toate încercările care mi-au ieșit în cale. Din păcate, în ultimii doi ani, pozitivitatea a devenit ceva negativ, iar negativitatea a luat locul pozitivului. Asta, bineînțeles, când vorbim despre testele pentru covid.

Oricât de pozitivă (în adevăratul sens al cuvântului) aș fi, totuși, în ultima vreme am avut atâtea evenimente nu tocmai plăcute, încât aș putea spune ca regretata Anda Călugăreanu: ”Calmul tău englezesc, mă cam scoate din calmul meu englezesc!”

Dar, să încep cu începutul… Acum vreo trei săptămâni eram în curte, cu câteva cepe în brațe, pe care le aduceam la bucătărie… O spuză de zăpadă acoperea pavajul, dar părea inofensivă precum o pisicuță dornică de mângâieri. Ei, dar o singură secundă poate fi fatală și anume aceea în care am alunecat brusc și m-am trezit ”în fund pe smoc”, vorba unei povești din copilărie. Din pricina instinctului de conservare însă, care nu doarme niciodată, nici măcar atunci când traiectoria pe care o luăm este una ”cu mare viteză spre pământ”, am întins mâna dreaptă ca să mă prind de ceva, să atenuez căderea, dar n-am făcut altceva decât să-mi julesc degetele de marginea scărilor de la beci. M-am ridicat urgent, constatând că nu aveam alte neajunsuri și mi-am zis că tot e bine, că n-am căzut prea rău.

În următoarea săptămână, tocmai voiam să plec la Cluj, dar am urcat până la mansardă, ca să văd ce fac plantele de acolo… Urcatul a fost un succes, dar coborârea nu prea. Pe o scară destul de abruptă am venit pe fund vreo 8 trepte, exact ca în filmele de desene animate. Totul s-a desfășurat în vreo 5 secunde, parcă priveam un film în care altcineva era protagonist. Ajungând la baza scării, după un inventar sumar, am constatat că nici de data asta nu mi-am rupt/fracturat nimic, singurul impediment fiind o durere sub fesa stângă. Am mulțumit tuturor îngerilor mei păzitori și tuturor entităților care au concurat la sfârșitul cu happy-end al acestui al doilea eveniment, apoi, am plecat la Cluj…

Când credeam că am pătimit tot ce era de pătimit pentru perioada în curs, iată că soțul meu are un test covid pozitiv. Nu e grav, stați liniștiți, doar o răceală ușoară, probabil cele 3 vaccinuri au un cuvânt de spus în această ecuație. Asta se întâmpla luni.

Marți, am rugat un prieten să monteze o ușă la un dulap, lucrare pe care Ștefan nu mai apucase s-o termine. Ceasul rău, pisica neagră sau ce alte chestii ar mai fi putut interveni, au făcut ca ditamai ușa glisantă cu oglindă să ne facă ”pa!” din mers și să se întindă cât era de lungă/lată pe parchet, distrugând în cursa ei o măsuță foarte veche, la care țin foarte mult, cu taburetul aferent și ceasul electronic care-mi dă (dădea) de veste ce oră o fi, când mă trezesc în toiul nopții. Ne privim interziși, secunda fatidică ne putea prinde pe traiectoria ușii, bine că n-a fost așa. Am sunat la magazinul de la care am cumpărat dulapul și voi primi altă ușă, de data aceasta nu mai vreau cu oglindă. Chiar cu câteva minute înainte de a se prăbuși, m-am privit în oglinda aia din trei bucăți, gândindu-mă de ce oare oi fi ales modelul ăsta de dulap, cu o oglindă care-ți desparte capul de trup și-ți face picioarele scurte? Ca să vezi, după 5 minute, ușa era pe burtă!

Când credeam că toate ceasurile rele au trecut, miercuri m-am trezit răgușită, iar testul covid a confirmat, sunt pozitivă. Sunt pozitivă de când mă știu, dar acum, sunt un fel de negativ-pozitivă.

Ei, cum nimic nu-i veșnic pe lumea aceasta, aștept să treacă ce ceasuri or mai veni: pozitve, negative sau în combinație, nu mai contează.

Happy birthday, to me!

Manuela Sanda Băcăoanu