Arhive etichetă: prin România

Semne divine

Prima zi de Paști a fost apăsătoare; de dimineața până seara, o plapumă groasă de nori a acoperit cerul, parcă întreaga natură spunea: stați acasă! Și-am stat acasă.

Nu se compară însă statul acasă într-un apartament de bloc, (știu ce spun, am experimentat asta trei săptămâni) sau la țară, unde poți ieși în curte, în grădină, te poți bucura de verdele tot mai pregnant al copacilor și de florile unele albe, iar altele roz ale piersicilor, caișilor și cireșilor.

Duminica de Paști a trecut repede, chiar dacă n-am ieșit nici măcar din casă, dar m-a lăsat așa, cu un gust amar, parcă Dumnezeu era supărat pe noi și după ce că nu ne lasă pe-afară, ne mai dă și vreme mohorâtă.

Era o atmosferă de parcă nu numai oamenii erau bolnavi, ci întreaga natură suferea și avea nevoie de un repaus, pentru a se face bine.

Așteptam cu interes ploaia, dar abia spre seară a țârâit un pic, totuși, parcă atmosfera s-a mai detensionat, iar luni dimineața soarele ne-a întâmpinat surâzător, era de parcă fusesem puși la colț, iar acum pedeapsa se încheiase. Iluzie, pedeapsa continuă, pentru unii mai grea, iar pentru alții, mai ușoară.

Azi am ieșit un pic afară, am păstrat distanța socială, n-am întâlnit țipenie de om, așa că… ne-am dezmorțit un pic oasele eu și bătrânul meu câine.

Vreau să cred că vremea bună din ultimele două zile este semnul că vom fi iertați până la urmă, că merităm o a doua șansă, depinde doar de noi cum o vom folosi.

Poate vom reuși să trăim frumos, să fim fiecare dintre noi schimbarea pe care o dorim în lume. Niciodată nu-i vom putea schimba pe ceilalți, dar să nu uităm că ei sunt oglinda noastră. Dacă dorim ca în ei să apară ceva diferit, să fim noi cei care se schimbă, iar rezultatul nu va întârzia să apară.

Chino și cu mine vă salutăm de pe Runcurele

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi (mai rar, iar acum și cu declarație pe proprie răspundere)

Camino, la final de 2017

Ziceam că ar fi bine să încheiem anul în spirit ”caminant”, așa că, am petrecut două zile prin Maramureș, de la Vișeu de Jos, la Sighetu Marmației. A fost o experiență interesantă, prima zi a fost mai bună pentru mine, în sensul că în cea de-a doua a revenit durerea mea de astă vară, la genunchi.

Locurile prin care am trecut sunt minunate, oamenii, în mare parte, minunați și ei, excepție făcând patronul unui depozit de materiale de construcții, care nu mi-a dat voie să stau măcar în curte, pentru a-mi pune genunchiera, deoarece simțeam că nu mai pot face niciun pas. Noroc cu îngerul meu păzitor, care mi-a scos în cale o casă veche și părăsită…

Locurile sunt fermecătoare, cu vechi  căsuțe în stil tradițional, alături de case noi, unele chiar frumoase… Pe unele, le-am fotografiat fiindcă-mi plăceau, pe altele, dimpotrivă…

Și porți, minunatele și faimoasele porți maramureșene, tot mai rare și mai prețioase, pe măsura trecerii timpului.

Dacă treceți prin zonă, vă recomand cu căldură pensiunea ”Sânziene” din Strâmtura și pensiunea ”Ardelean ” din Slătioara, unde am și dormit.

Mănăstirea Bârsana, un adevărat domeniu, e ceva ce n-am mai văzut până acum.

Ultimii 5 km i-am făcut cu o mașină de ocazie, apoi ne-am întors la Cluj cu autobuzul… În Sighet n-am mai avut chef să fac poze, dar vă las în compania celor făcute pe drum…

Fie ca 2018 să fie un an bun, pentru noi toți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni