Arhive pe categorii: Redescoperind România

Camino, la final de 2017

Ziceam că ar fi bine să încheiem anul în spirit ”caminant”, așa că, am petrecut două zile prin Maramureș, de la Vișeu de Jos, la Sighetu Marmației. A fost o experiență interesantă, prima zi a fost mai bună pentru mine, în sensul că în cea de-a doua a revenit durerea mea de astă vară, la genunchi.

Locurile prin care am trecut sunt minunate, oamenii, în mare parte, minunați și ei, excepție făcând patronul unui depozit de materiale de construcții, care nu mi-a dat voie să stau măcar în curte, pentru a-mi pune genunchiera, deoarece simțeam că nu mai pot face niciun pas. Noroc cu îngerul meu păzitor, care mi-a scos în cale o casă veche și părăsită…

Locurile sunt fermecătoare, cu vechi  căsuțe în stil tradițional, alături de case noi, unele chiar frumoase… Pe unele, le-am fotografiat fiindcă-mi plăceau, pe altele, dimpotrivă…

Și porți, minunatele și faimoasele porți maramureșene, tot mai rare și mai prețioase, pe măsura trecerii timpului.

Dacă treceți prin zonă, vă recomand cu căldură pensiunea ”Sânziene” din Strâmtura și pensiunea ”Ardelean ” din Slătioara, unde am și dormit.

Mănăstirea Bârsana, un adevărat domeniu, e ceva ce n-am mai văzut până acum.

Ultimii 5 km i-am făcut cu o mașină de ocazie, apoi ne-am întors la Cluj cu autobuzul… În Sighet n-am mai avut chef să fac poze, dar vă las în compania celor făcute pe drum…

Fie ca 2018 să fie un an bun, pentru noi toți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Îmbrăţişează un copac!

De câte ori nu ne-am simţit învigoraţi şi plini de energie după o plimbare prin pădure! De cele mai multe ori, punem acest lucru pe seama faptului că am făcut mişcare, că am respirat aer curat, că, pur şi simplu, am ieşit din casă.

Bineînţeles că toate acestea  sunt adevărate, dar uităm ceva esenţial, şi anume energia benefică a copacilor, pe care ne-o dăruiesc şi nouă, fără măcar să le-o cerem.

E bine să fim cât mai des în preajma copacilor, s-au făcut chiar studii care arată care copac este mai bun pentru cutare boală. Eu sunt de părere că dacă stăm cât mai mult în apropierea lor, ba chiar îi îmbrăţişăm pentru câteva minute, viaţa noastră se îmbunătăţeşte nu numai din punct de vedere al sănătăţii. Ei ne dau ceva din energia şi înţelepciunea lor,  sunt adevărate laboratoare în care se sintetizează substanţe vindecătoare.

Cu ceva timp în urmă, am aflat povestea unui om ce avea tuberculoză pulmonară, medicii nedându-i mai mult de o lună de trăit. Fiindcă era vară, iar omul nu voia să-şi necăjească familia cu nevoile lui, a plecat în pădurea de pin, unde şi-a înjghebat un adăpost, aşteptând să moară. Tot aşteptând, a venit toamna, aşa că omul s-a hotărât să se întoarcă acasă, dacă tot n-a murit. S-a dus şi la doctor, doar aşa, ca să vadă că e încă în viaţă. Uimiţi că omul nostru trăieşte, ba chiar arată perfect sănătos, i-au făcut analize, în urma cărora au constatat ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: nici urmă de boală nu mai era în trupul lui, plămânii se regeneraseră complet, datorită uleiurilor esenţiale ce le emană pădurea de pin.

După ce ne-am despărţit de d-l Emil Roşca, am plecat în continuare la drum, am ajuns până aproape în vârful Curmăturii, unde am luat-o pe un drum la stânga. Câteva case mai stau dovadă a faptului că pe aici au locuit sau mai locuiesc foarte puţini oameni. Peisajul e de-a dreptul dumnezeiesc, păcat că oamenii au fost alungaţi de exploatarea de la Cupru Min.

Am ajuns pe culme. Nu am mai fost pe aici de anul trecut, timp în care mestecenii au luat destul de mult în înălţime. Cu ani în urmă, în aceste locuri erau păşuni şi fâneţe, în curând va fi pădure peste tot. Nu e rău că se împădureşte, şi aşa toţi se plâng de lipsa pădurilor din Munţii Apuseni, păcat este că oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte zone ale ţării, din cauza unei politici nedrepte şi total lipsită de inteligenţă.

Mă gândeam că, dacă ar fi ca într-o bună zi Camino de Santiago să treacă pe Valea Arieşului, prin aceste locuri ar trebui neapărat să treacă, sunt prea frumoase pentru a nu fi arătate lumii întregi.

Dragi caminanţi, spuneţi şi voi, e mai frumos în Spania decât aici?

Am trecut prin spatele Mărgăii (stânca din prima imagine) şi am coborât pe o cărare abruptă, printre Mărgăi ( una e Mărgaia, iar cealaltă Mărgăiţa). Suntem obosiţi, dar plini de energiile tuturor copacilor pe care i-am îmbraţişat de-a binelea, sau numai cu privirea.

Dragii mei, vă aştept la Lupşa, pentru excursii de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Tsunami pe Argeş?

Am primit acest articol pe email, asa ca nu-i ştiu sursa, dar e deosebit de interesant:

Robert  Ballard, cel care a  descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui
metode, deşi  controversate, au dat roade până acum. Și aceasta, pentru  că ipotezele
lui, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii  cercetătorilor,  au fost demonstrate în final prin descoperirile făcute,  ceea ce i-a  făcut pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se  că au uitat că tot  ei fuseseră cei mai vajnici contestatari ai acestor  ipoteze.

În urmă cu câţiva ani,  Ballard a mai  emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc  pe actualul teritoriu al Mării Negre. Aşa se face că o  echipă condusă de   el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la  mai puţin de 20
km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei  comunei primitive.
Mai exact, e vorba de o stâncă cioplită şi de două  unelte de piatră  dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor  lemnos. Submarinul a   reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine  conservate de apa mării,  pe care se văd semne de prelucrare artificială. Aceste  descoperiri arătă   că în urmă cu mulţi ani Marea Neagră a fost un lac al  cărui ţărm era  locuit. În   perioada de sfârşit a erei glaciare, din cauza  încălzirii atmosferei şi   topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără  precedent. Apoi,
în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi  probabil în  urma vreunui cutremur, fâşia de pământ care separa  Mediterana de lac a  fost pulverizată, iar apele sărate ale Mediteranei au  inundat micul lac,  transformându-l în ceea ce este astăzi. Torentul a fost  fantastic. Forţa   apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei
Niagara,  calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar  fi fost nevoie
de cca 40 de zile. În sprijinul acestei teorii,  cercetătorii arată că în   anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci,  rămăşițe ale  vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a  oxigenului, acele ape au   rămas neamestecate cu apa mării. Mai mult, acolo, mediul  e lipsit de  oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de
conservare a  habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a  descoperit
pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele  dispărute, altele  pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între  7.500 și 15.000   de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că  Marea Neagră a  fost pe vremuri un lac cu apă dulce. Actuala mare nu exista  în urmă cu  10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă,  căreia îi aparţin  construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei.
Şi ca totul să  fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul  Atlantida.
Harta întocmită cu  ajutorul sonarelor a  lăsat să se întrevadă că pe vremuri, fundul mării era  în fapt „un ţărm  plat, cu o plajă de nisip care cobora lin”, după cum > spune coordonatorul   lucrărilor.
Potopul a început în  România.  Biblia vorbeşte despre un  mare potop,  căruia nu i-a supravieţuit decât Noe şi familia sa.  Deşi în afara lor nu   mai rămăsese niciun om pe Pământ, fiii lui Noe s-au  întâlnit, totuşi,  cu oameni. Dar nu de inadvertenţele Bibliei ne vom ocupa  în acest  material. Analizând scrierile vechi ale diferitelor  popoare, constatăm  că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat  foarte puţini. Ce
e mai interesant, e faptul că legendele româneşti  vorbesc, la rândul  lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia  seama la  nişte poveşti… Şi totuşi, atunci când aceste  „poveşti” sunt demonstrate  fizic, cu vestigii descoperite, lumea ştiinţifică  amuţeşte, dă puţin  înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză,
uitând că tot ea  refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi  realitatea construită cu
migală de unii pseudo-cercetători, timp de ani de  zile.
Sfârşitul Atlantidei  şi începutul Potopului
Michael Robinson,  profesor la Universitatea Ohio, este specializat în  inundaţiile  catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele  mai vechi  timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat  ipoteza emisă de  Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a  început în  bazinul Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard,  Robinson a  preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde  echipa primului   a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii  de ani, ci  ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula  Şerpilor, şi unde  aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice  stranii și piramide  ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.
„În cercetările mele,  m-am bazat mult pe   textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi  au rădăcinile pe  teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate  descoperirile   făcute în România în acest sens, descoperiri de care  românii nici măcar   n-au auzit”. Robinson își desfășoară cercetările  și în lungul bazinelor >  râurilor româneşti, despre care consideră că sunt  rămăşițe ale unui  fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau  chiar ale unui  lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai  multe zeci de mii   de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu  singulară. El  afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost  fantastica Atlantida şi   că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât  rămăşiţe a ceea ce a mai   rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea  acesteia. Mai mult,  suprapune aceasta ipoteză cu o alta, cea a originii  Potopului, punând  egalitate între cele două evenimente.
 Pădurea  îngropată
La mijlocul anilor ‘80,  autorităţile de  la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de  pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă  vestigii
arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în  numele unui aşa  zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a  măreţului canal  Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o  săptămână, câteva localităţi   au dispărut definitiv din peisajul administrativ  românesc. N-au fost  iertaţi nici măcar morţii. Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în  adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu
tot felul de  resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara  inginerilor care
coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la  adâncime, e ceva și   au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor,  când au constatat   că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici  mai mult nici mai  puţin, decât o… pădure preistorică. Nisipul care o  acoperise conservase  atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi  de sub pământ,  păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi  soiurile.
Marea inundaţie  glaciară
Specialiştii aduşi de la  București au  descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei.
Datarea cu carbon a   arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea  o vechime  cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani, ceea ce însemnă  că pădurea în > sine era mult mai veche. Puţini au fost cei care s-au  întrebat atunci  cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că  teritoriul  României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se  cunoştea şi  motivul. Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să  vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici  a avut loc marele  Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii  gheţarilor şi  creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat  surparea limbii de  pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au  făcut ca nivelul  vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se  reverse pe  teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au  permis apariţia  unei noi flore şi faune. Dar oare ce cantitate de apă  s-a revărsat  asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urma ei să aibă o  adâncime de 15 – 20 de metri? Ce ape puteau alimenta o  astfel de  inundaţie?
 Tsunami pe  Argeş?
Descoperirea pădurii  preistorice sub  pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să  cerceteze şi  zonele apropiate. Rezultatele au fost fantastice: pădurea
se întindea pe   o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti,  Jilava, Domneşti,
Mihăileşti-Cornetu. În plus, prospecţiunile arată că  se întindea mult în   sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul  Bulgariei. În  toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit  zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care  arheologii au estimat-o   la doar câteva săptămâni. „Aşa ceva, nu se putea
întâmpla din cauza  topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a  fost lovită de  un meteorit. Ori, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de  ani niciun  meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu,  paleontolog şi  biolog. În sprijinul teoriei lui, vine absența totală a  sedimentelor de  animale marine pe linia pe care se întinde pădurea  preistorică. „Lipsa   aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător.   Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine  copacii” bizară fortificaţie de  lemn.
Dar nu pădurea subterană  a fost cea mai  interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa  locului. Într-una  din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie
bizară din lemn,  alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate  astea, nu s-au
găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în  care s-a  presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat  singură. „Unde au  dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de  lemn este iarăşi o   întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi   surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi  fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e  ca locuitorii  să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi  să se fi retras  pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a  doua ipoteză ca fiind   mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că  oceanul va mătura   zona Argeşului?”.
Când vine vorba de istoria  umanităţii, ştiinţa actuală încearcă să  inoculeze ideea de evoluţie,  mentală,  fizică, socială și chiar şi spirituală.
Realitate este alta:  toate civilizaţiile care s-au succedat pe planetă au  dez-evoluat,
societatea actuală nefăcând rabat de la această  „regulă”. Este de ajuns  să privim ce se întâmplă acum în lume pentru a  înţelege asta.
Pornind de la pădurea  antică descoperită   pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în  partea opusă, pe  Valea Prutului. Şi… surpriză, au fost descoperite
depuneri stratificate  de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul  ţării şi datând din  aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul  paleoliticului şi  începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de  data asta, dar  probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie.
„În acel moment am   fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce  fel de val putea să   măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o  înălţime de peste 100 de  metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul  României sau  toată Europa? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau  un val cu apă  dulce?”.

Copacii  milenari
Dincolo de ipotezele  cercetătorilor,  locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din
carierele de piatră  trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă.
Florea Dumitru  spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu  mergem la  pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de  care avem nevoie  pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns  pomii ăștia sub  nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la  Potopul cel mare de pe   vremea lui Noe”. Deocamdată, nicio ipoteză nu a fost pe  deplin  demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de  la o zi la   alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că
distrug urmele  trecutului încercând să supraviețuiască? La urma urmei,  nu așa au făcut  dintotdeauna oamenii? Fiecare nouă civilizație a distrus-o  pe cea veche.   Și nu din răutate, ci din simpla dorință de  supraviețuire.
>
Dacă aţi ajuns până aici, meritaţi un weekend minunat!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aţi fost vreodată la Paşcani?

Asta ca să parafrazez poezia lui BP Haşdeu, cred, „Aţi fost vreodată la Abrud”? devenită celebră în urma unui spectacol care s-a ţinut după o masă „copioasă” şi bine stropită, oferită actorilor, tocmai la Turda, după câte ştiu eu.

Cel ce recita poezia, nu putea nicidecum trece de primul vers, repetând la nesfârşit: „Aţi fost vreodată la Abrud?”, restul poeziei dispărându-i din minte, evaporându-se o dată cu aburii alcoolului, la care, un spectator mai înfipt şi plictisit de atâta repetare, îi strigă din fundul sălii: ” Lasă că fac eu lista cu cine o fost şi cu cine nu, zi mai departe!” În râsetele sălii, actorul a târât  cumva poezia până la bun sfârşit, dar întâmplarea a rămas de pomină.

Revenind la oile noastre, vreau să vă spun că săptămâna trecută am trecut prin Paşcani, iar din cauza mersului trenurilor care este făcut de oameni „de bine” şi atât de bine încât atunci când ajungi în Paşcani, trenul spre Roman a plecat de 5 minute, eşti nevoit să petreci o oră în micuţa urbe. Acesta ar putea fi un lucru bun, ai mai putea bifa un nume pe harta ţării, la capitolul „să ne cunoaştem patria”.

Acum serios vorbind, am fost plăcut surprinsă de schimbările ce le-am observat faţă de anul trecut. Promenada dintre scări şi gară a fost renovată, s-au montat dale noi, tuia, o mulţime de bănci iar spectacolul nocturn este feeric, dat de numărul mare al lămpilor globulare aflate pe o parte şi pe cealaltă a străzii.

Faimoasele scări  au fost renovate şi ele, se pare că a fost chiar mâna unui arhitect care s-a implicat în proiect.

Eram toată un zâmbet şi o veselie, până în clipa în care, un tânăr spilcuit a aruncat chiştocul fumat până la refuz chiar în faţa mea, moment în care le-am observat şi pe celelalte (chiştoace), ce formau un strat protector la nivelul solului…

Nu ştiu exact cum e legea cu fumatul, e permis pe stradă? Dacă da, nu se pot da măcar nişte amenzi pentru murdărirea spaţiului public? E păcat să ai o zonă a oraşului frumos renovată, dar murdărită sistematic de nişte oameni de categoria a cincisprezecea… Asta pe lângă faptul că în zona cu pricina se plimbă şi mămici sau bunici cu bebeluşi. Ei trebuie musai să inhaleze fumul ţigărilor „binecrescuţilor” păşcăneni? Cred că mai degrabă li s-ar potrivi denumirea de „paşcanezi”, că vine din ţările aşa-zisei Lumi a Treia.

În speranţa că civilizaţia va pătrunde şi în Paşcani, vă las să vă delectaţi cu câteva imagini surprinse în puţinul timp petrecut acolo.

 

 

Vă doresc o zi ca-n poveşti, plină de zâne şi de piticuţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

De la Cluj La Turda pe jos, de-a binelea

Ei, acum că atâta lume ştie de excursia la care mă gândesc de mult, trebuie să plec, doar n-o să mă fac de râs.

E ora 7,27 fix şi zero grade când părăsesc blocul din Zorilor, în care locuiesc de 100 de ani. O iau cătinel pe Eugen Ionesco, stradă cu nume pompos, ce pe vremea când eu îmi plimbam fetele în cărucior se chema Drumul Sălicii, şi era mărginită de porumbişti. E soare, un soare cu dinţi, care totuşi mă face să transpir. M-am îmbrăcat „multistrat”, pentru orice fel de vreme. Am şi o jumătate de vestă avertizoare, pe care am primit-o în dar de la croaţii din Portugalia, în 2014 când am fost pe Camino Portughez. Cealaltă jumătate am decupat-o şi am cusut-o pe rucsacii de anul trecut, de pe Camino del Norte.

Părăsesc Clujul după ce a făcut primii doi kilometri, după calculele mele. De acasă şi până în vârful Feleacului am cinci kilometri de urcuş, urcuş, urcuş. E cea ma grea parte a drumului şi e bine că e la început, când sunt încă în formă maximă.

Maşinile trec în viteză pe lângă mine, unii şoferi clacsonează şi-mi fac semne cu mâna, în Româna nu e prea obişnuită priveliştea cuiva ce merge pe jos, aşa ca în alte ţări. Iată că am trecut de jumătatea drumului până în Feleac, o parcare şi un restaurant părăsit, cu gunoiul aferent trecerii românilor, mă întâmpină voios. Nu ştiu de ce am zis voios, poate din pricină că e cald, soare, iar eu îmi dau puloverul jos, rămân doar cu fâşul. Încerc să merg prin iarba de pe marginea şoselei, dar e atât de moale cum n-a fost cosită, încât parcă aş merge prin nisip, nu am niciun spor. Revin la cărarea ce se tot îngustează şi se lăţeşte, după capriciile celor ce au construit şoseaua.

Iată-mă în vârf, nici n-a fost chiar atât de greu. Clujul se zăreşte doar printre brazii peste care se vedea când eu am venit la liceu. Acum sunt falnici, o adevărată pădurice.

Îmi aduc brusc aminte că mi-am pus mâncare care necesită şi tacâmuri, dar am uitat cu desăvârşire să pun măcar o linguriţă în bagaj. Iată o alimentara, dar „alimentăreasa” lipseşte, aşa că nu mai aştept, mai e mult până departe. Uite, două coşuri de gunoi, frumos marcate, seamănă cu mine… A, nu, la o privire mai atentă, sunt doi topografi. Eu, şi vederea mea de vultur…

Iată faimoasa şosea de centură, care te scoate dincolo de Cluj în caz că vrei să mergi la Dej, arată bine de la distanţă şi e destul de circulată, chiar dacă după ce s-a dat în folosinţă s-a mai prăbuşit pe ici, pe colo. Aşa e în România, ce să-i faci, toate costă de zece ori mai mult decât la alţii şi ţin tot de atâtea ori mai puţin.

Benzinăria ce-mi apare în drum cade tocmai la ţanc, îmi cer voie frumos să merg la toaletă, chiar dacă nu sunt şofer. Oamenii se miră că merg pe jos la Turda, dar mă şi încurajează.

La Vâlcele nu s-a întâmplat nimic remarcabil, doar atât că am oprit într-o parcare, ca să fac schimbul, adică să iau puloverul şi să pun fâşul în bagaj. Sunt atât de transpirată, încât parcă cineva mi-a turnat o găleată  de apă rece pe spinare,efect amplificat de vântul tăios,

Cineva face curăţenie pe marginea drumului, se văd saci presăraţi din loc în loc, dar mulţime de gunoaie au zburat pe o suprafaţă mare, pe terenurile dimprejur. Acolo cine face curat?

Uite, în zare şi apoi tot mai aproape, lacurile de peşti din Tureni. Doi-trei pescari „motănesc”  pe margine, poate prind ceva înainte de interzicerea pescuitului. (În aprilie, mi se pare.)

Tureni, Mărtineşti, ştiu drumul ăsta pe dinafară, fiecare curbă, fiecare tufiş (că nu prea sunt), de 40 de ani circul pe aici, dar pentru prima dată pe jos. În Mărtineşti, curţi frumoase, largi şi foarte curate şi ordonate. Felicitări, meritaţi o bulină roşie! Un sătean dentr-o curte plină de flori, mă întreabă unde merg, şi-mi urează drum bun. Doi tuciurii ce vin din sens invers mă întreabă şi ei unde am pornit, iar când aud că la Turda, până unde mai sunt vreo 11 kilometri, mă întreabă că nu vrea să mă ia nicio maşină? Oamenilor li se pare extrem de ciudat să mergi pe jos, parcă vii din alt secol, de neînţeles pentru ei.

Cruci, multe cruci pe marginea drumului, cel puţin 11 am numărat, se moare peste tot, nu numai pe Camino. Acolo, cei plecaţi erau pelerini cărora li s-au terminat zilele în acel loc, dar aici, cu toţii sunt victime ale accidentelor de circulaţie. Prima cruce pe care am văzut-o m-a şocat, dar pe urmă am început să mă obişnuiesc. Ne obişnuim cu toate…

Urc dealul din Mărtineşti, mai am un pic şi voi vedea Turda. Trebuie să mă opresc un pic, picioarele mele încep să-şi ceară drepturile. E soare, dar bate un vânt subţire, care nu prea te îmbie la odihnă. Stau totuşi câteva minute pe piatra kilometrică ce-mi spune că mai am 9 kilometri până la Turda. oau, mi se pare extrem de aproape, mai am un pic de urcat, apoi, o coborâre lină pe Tăbăgău şi gata, am ajuns.

Aşa a şi fost, după ce am vizitat mormântul unui soldat ce a murit nu ştiu în care război fiindcă s-au şters datele de pe cruce, picioarele mele încep să meargă mecanic, Turda se vede din ce în ce mai aproape, din păcate nu e o atmosferă foarte senină, pentru a putea capta imagini mai clare.

La ora 13, trec şi eu de indicatorul ce arată că am intrat în Turda. De acum, îmi mai rămâne doar să caut „Centrum” care nu ştiu ce este, bar sau cofetărie, fiindcă mi-a fost recomandat ca loc unde poţi bea cel mai bun ceai în Turda.

Trec de parcul cu biserica, de spital, ooo! Centrum e ditamai hotelul, iar eu, după felul în care arăt, prăfuită şi cu vestă avertizoare,  nu mă prea asortez cu peisajul, aşa că voi merge mai departe, la cofetăria Dana, a doua opţiune.

Abia îmi mai târăsc picioarele, dar nu mă las, n-o să mă înec acum, ca… la mal. Oricum, în Turda am ajuns, dar trebuie musai să beau şi ceai, aşa mi-am propus şi aşa voi face.

Traversez toată Turda, fac poze prin centru, în ultimii ani mi se pare că multe lucruri s-au schimbat în bine pe aici. Iată în sfârşit şi cofetăria, am timp să beau un ceai şi să mănânc un cremeş, Ştefan abia e în Feleac, vine cu maşina ca să mă culeagă de pe drum.

Gata, a  sosit, după ce l-am aşteptat cam un minut pe trotuar, făcând să pleznească de invidie două prostituate ce stăteau acolo de ore bune probabil. Dacă veţi vedea prostituatele din Turda cu vestă avertizoare, să ştiţi că eu am lansat moda asta.

Ei, v-am pupat şi vă las să vă delectaţi cu imaginile de pe drum!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

PS: Kilometrajul mașinii, de la noi de acasă până la cofetăria Dana, arăta că am parcurs 29 de kilometri. Bravo mie!

 

 

PSS Am lipit poze aiurea, din Turda,pe la mijloc, nu sunt chiar in ordine cronologica. Scuze!

De la Cluj la Turda, pe jos

Dragii mei,

Vă dau o veste (mare, mică, cum o fi!). Mâine plec pe jos, de la Cluj la Turda. De mult voiam să fac asta, dar acum gata, am hotărât!

Se mai înscrie cineva? Mai sunt locuri, berechet.

Mâine, în jurul amiezii, voi sosi la Turda. Dacă ştie careva un loc trăznet în care se poate bea cel mai bun ceai, să-mi spună şi mie, sau chiar să mă însoţească. (măcar la ceai, dacă nu pe drum).

Alte noutăţi, probabil mâine seară…

Vă doresc un sfârşit de săptămână ieşit din comun, adică de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni