Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s