Arhive etichetă: Turism

Mausoleul de la Mărăşeşti

După ce toţi stejarii au fost plantaţi, ne-am odihnit un pic, apoi am pornit pe drumul de întoarcere, nu înainte de a trece pe la vestitul mausoleu.

Până acum îl văzusem doar în poze, dar în realitate, mi s-a părut mult mai mare şi mai impunător.

Un ghid foarte bine pregătit ne-a spus povestea mausoleului şi ne-a explicat modul în care este structurat.

Ce am reţinut, este că aici sunt îngropaţi în cripte individuale şi comune 1926 de soldaţi, dintre cei peste trei sute de mii care şi-au pierdut viaţa pe frontul de peste 50 de kilometri, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Mausoleul a fost ridicat în etape, prima fiind terminată în 1921, iar cea de-a doua abia în 1938, din pricina costurilor foarte mari.

Sunt reprezentate provinciile care s-au unit în urma războiului şi zonele în care s-au dus lupte. Descrierea mea este seacă şi nu spune prea multe, dar dacă eşti acolo, ai parte de sentimente amestecate, mândrie patriotică şi compasiune pentru atâtea sute de mii de vieţi secerate în floarea vârstei.

Păşim cu evlavie de la o criptă la alta, în mijloc fiind mormântul generalului Ieremia Grigorescu, conducătorul armatei I, cel care nu s-a dat deoparte în faţa nemţilor şi a adus victoria finală. Din păcate, la câţiva ani după război, acesta a fost răpus de gripa spaniolă, dar i s-a îndeplinit ultima dorinţă, şi anume aceea de a fi înmormântat în mijlocul soldaţilor săi.

Tot aici se află mormântul căpitanului Ignat Grigore, (maior post mortem), care, pe dealul Răzoare, cu doar câţiva soldaţi care se perindau şi pe la mitralierele celor căzuţi, a ţinut pe loc o armată întreagă, până când armata română, care venea în fugă de la 15 kilometri, a ajuns să ocupe poziţiile de apărare şi astfel, bătălia a fost câştigată de către români.

Frânturi de poveşti, lacrimi furişe, totul amestecat cu o uşoară oboseală, datorată nu atât muncii, cât mai ales  multelor informaţii, care nu vin dintr-un film sau dintr-un roman de succes, sunt istoria adevărată a acestei ţări, pe care trebuie s-o descoperim din nou şi s-o transmitem mai departe, fiilor şi nepoţilor noştri.

Lângă mausoleu mai este şi un muzeu, care de asemenea merită să fie văzut, cu o frescă impresionantă, ce reprezintă scene şi figuri istorice importante, în ordine cronologică.

Am plecat de la Mausoleul de la Mărăşeşti plini de emoţie şi parcă mai puţin vorbăreţi, fiecare avea nevoie de puţină introspecţie şi de o privire în adâncul sufletului…

 

Puteţi să vă faceţi planuri pentru un sfârşit de săptămână la Mărăşeşti, mai ales atunci când stejarii vor înfrunzi. Drumul este minunat, iar locurile de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Cetatea Rupea

Câţi dintre noi am trecut prin Rupea fără ca cetatea ce se înalţă falnic pe stânga şoselei să nu ne spună mare lucru, iar prin capetele noastre să treacă cel mult un gând fugar, de genul:” Mda… încă o cetate. Sunt destule în ţara asta, iar acum, sunt prea grăbit ca să mă opresc.”

Eu, de când mă ştiu, am trecut prin Rupea doar cu trenul, aşa că sâmbătă, când mergeam spre Mărăşeşti, iar acolo era chiar momentul necesar pentru ca şoferul să facă o pauză, am spus „Oau, voi vizita cetatea!”

Ce-i drept, am fost singura din grup care mi-am cumpărat bilet şi am intrat în cetate, toate astea în timp record, deoarece aveam puţin timp la dispoziţie. Nu merită să spun că eu m-am întors în timp util, ba am mai şi aşteptat minute bune în autocar până când ceilalţi voluntari au catadixit să termine cu masa…

Cetatea este frumoasă, restaurată în anii din urmă, iar plimbându-mă pe vechile alei şi intrând în încăperile în care accesul este permis, nu puteam decât să-mi închipui cum a fost viaţa celor care au trăit aici, cu sute de ani în urmă. Ferestre care devin tot mai înguste spre exterior, numai bune pentru a ţinti, dar şi pentru a nu putea fi ţintit. Nu ştiu câţi locuitori avea cetatea în vremurile ei de glorie, dar mi se pare destul de încăpătoare, iar fântâna imensă de la intrare cred că avea apă destulă pentru sute de oameni.

Mi-ar plăcea să cred că o domniţă suavă, cu zulufi şi-un zâmbet fugar, privea de la una din ferestrele turnului, cum un mândru căpitan dădea ordine ostaşilor, intimidat de privirea domniţei ce-l ardea în ceafă, dar mereu bătăios şi plin de dorinţa de a face lucrurile cum trebuie, ştiind că viaţa multor oameni depinde de felul în care îşi conduce el oastea…

Păcat că am avut timp atât de puţin, altfel v-aş fi spus o întreagă poveste…

Invitaţia mea cred că este destul de evidentă, mai ales că se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte…

Să aveţi o vară frumoasă, iar dacă treceţi prin Rupea, nu rataţi cetatea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Turism „românesc”

Da, avem o ţară frumoasă. Ne batem chiar cu cărămida în piept, că e una dintre cele mai frumoase din lume şi s-ar putea să avem dreptate.

Da, de multă vreme tot spun că s-ar putea trăi din turism în această ţară, dar… din păcate, există şi un „dar”, care ne cam taie avântul în ceea ce priveşte traiul din turism…

N-aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aveam două exemple, în aceeaşi zi, despre modul de a face turism al românilor, exemple care veneau din zone diferite ale ţării, dar erau cam la fel, deci e o problemă naţională, nu una locală, sau o întâmplare singulară, din satul X.

Despre ce este vorba? Pur şi simplu, despre lipsa de ospitalitate şi de profesionalism a celor care, punând doi bani deoparte, sau accesând fonduri europene, au deschis pensiuni, nu spun unde, nici nu are importanţă, deoarece s-ar părea că ar putea fi oriunde în România.

Vă amintiţi de ce ne place să mergem în concediu afară?  Pentru că, acolo, eşti primit cu braţele deschise, parcă ai fi o rudă pe care n-au văzut-o de mult timp, toată lumea e politicoasă şi se dă peste cap ca să-ţi facă sejurul cât mai plăcut.

Aici însă, te loveşti de încruntarea patronului, de proasta lui dispoziţie, care n-ar trebui cu niciun chip să transpară în relaţia cu clienţii.

Te aşezi la masă, vine un chelner care nici măcar nu te priveşte, îţi aruncă nişte liste de meniu pe masă şi trece mai departe, de parcă ar fi dat fân la vaci, măcar că, un gospodar bun şi cu suflet, vorbeşte şi cu vacile, dacă vrea să dea lapte mult şi bun.

Poate comparaţia este prea dură, dar nu înţeleg de ce uită unii proprietari de pensiuni că turiştii sunt cei după care trăiesc, că un turist mulţumit te recomandă altor cinci, iar unul nemulţumit, spune la toată lumea.

Sunt de părere că s-au implicat în aceste activităţi persoane care n-au nici în clin, nici în mânecă cu (scuzaţi cacofonia) turismul, poate au doar câteva clase, nimeni nu i-a instruit în această privinţă.

Cred că ar trebui ca Ministerul Turismului (sau cum s-o mai fi numind acum) să facă nişte cursuri, să-i instruiască pe cei ce au activităţi legate de turism, fiindcă, vrând-nevrând, sunt cartea de vizită a ţării, şi e păcat ca, frumuseţile cu care pe drept cuvânt ne mândrim, să fie umbrite de proasta creştere a celor chemaţi (dar nu toţi aleşi) să facă turism.

Mai spun două vorbe şi am terminat: piscinele şi alte utilităţi menite turiştilor, vor fi folosite doar de către aceştia, iar personalul auxiliar vorbeşte cu turiştii sau în preajma lor doar când şi dacă este întrebat.

Cu ceva timp în urmă, am fost foarte revoltată când cineva îmi povestea că un turist străin i-a spus că în România nu va fi niciodată turism adevărat. Când a fost întrebat de ce, răspunsul a fost următorul: din cauza mizeriei: feţe de masă murdare în restaurante, paturi care nu arată impecabil… Am uitat celelalte aspecte, dar cred că acestea sunt de ajuns, iar acum, înclin să-i dau dreptate.

Dacă vorbele mele v-au dat de gândit sau chiar v-au supărat, aruncaţi un ochi pensiunilor pe care le deţineţi, poate mai aveţi de pus la punct unele lucruri.

Nu-mi cer scuze, fiindcă ştiu că am dreptate.

Bineînţeles că nu-i putem băga în aceeaşi oală pe toţi cei ce trăiesc din turism în România, dar cei ce sunt cu musca pe căciulă, poate vor face ceva ca să îndrepte situaţia.

Să fiţi sănătoşi, şi să umblaţi bine pe drumurile voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni