În urmă cu mai puţin de două săptămâni am aflat despre uriaşa acţiune de plantare a unei păduri de stejari la Mărăşeşti, tocmai în locurile udate cu sângele a sute de mii de soldaţi români în anul 1917, în timpul primului război mondial.

Pentru o clipă, m-am gândit că e primăvară, că am şi eu destul de muncit în propria grădină… Dar aceasta a fost doar pentru o clipă, pentru că, în următorul moment, mi-am dat seama că aş rata un eveniment istoric, m-aş da deoparte din faţa unui lucru atât de minunat, aşa cum este participarea la o acţiune ce va rămâne peste timp, voi şti că în urma mea au rămas nişte stejari care cresc drept, privind spre cer,  la fel cum a stat şi acest popor, în faţa tuturor încercărilor care l-au măcinat de-a lungul vremurilor.

M-am alăturat aşadar membrilor Societăţii Cultural Patriotice Avram Iancu, iar vineri dimineaţa, am pornit cu mare avânt spre estul ţării, cu voie bună şi mare chef de a face lucruri mari. Călătoria a fost minunată, alături de oameni inteligenţi şi culţi, timpul a zburat pe nesimţite, iar noi am ajuns la Greşu,  localitate în care ne-am cazat,  cu 100 de kilometri înainte de Mărăşeşti.

Pe traseu, am făcut o oprire mai lungă la Cetatea Rupea, dar despre aceasta, voi vorbi într-un alt articol.

Sâmbătă dimineaţa, deşteptarea la ora 5, mic dejun la motelul Flora unde am dormit şi pe care-l recomand cu căldură, iar la ora 6 suntem deja pe drum, nu vrem să întârziem la marea acţiune de plantare de stejari, vom fi şi noi printre celelalte mii de români care vor răspunde ” prezent” la ora 9,30, când suntem programaţi să ajungem. Am călătorit prin munţi încă după Sf. Gheorghe, drumul şerpuieşte cuminte printre păduri de pini şi fagi, presărate din loc în loc cu mesteceni ce dau o notă de eleganţă locurilor. Greşu este de asemenea în munţi, în timpul nopţii, liniştea atotcuprinzătoare şi aerul tare m-au ajutat să dorm buştean, mă simt odihnită şi plină de elan, vreau să plantez o sută de stejari.

Luăm direcţia spre Focşani, dar nu vom ajunge până acolo, soarele străluceşte cu putere pe cerul limpede al dimineţii, energia locurilor este uimitoare, am ajuns pe culmea muntelui, toată partea din dreapta se desfăşoară ca o imensă depresiune, iar munţii se prefigurează până în depărtare, parcă făcându-te să-ţi doreşti să ajungi pe fiecare vârf şi să mergi tot aşa, până la capătul lumii…

Relieful şi şoseaua mi se par identice cu cele admirate cu doi ani în urmă pe Coasta Amalfi, în Italia, deosebirea fiind doar aceea că acolo, în dreapta vedeai marea, iar aici, Valea Sării, sau Valea Putnei… Mai este încă o deosebire, acolo, autocarele cu turişti treceau la fiecare cinci minute, iar în ziua în care am mers pe jos 26 de kilometri dorind să facem şi un mic camino, trebuia să ne lipim periodic de balustrada ce mărginea drumul la trecerea autocarelor, altfel am fi avut toate şansele să ne strivească puţintel.

Nu ştiu câţi ani vor fi necesari pentru ca şi această minunată zonă a ţării noastre să fie măcar pe jumătate vizitată, ceea ce ştiu însă este că „frunza” unei anumite doamne, n-a ajutat deloc.

Dar, revenind la oile noastre, observ că am ajuns deja la Mărăşeşti, ne-am încadrat într-o lungă coloană de maşini, care toate au acelaşi ţel, câmpul pe care se vor planta stejarii. După o scurtă incursiune pe un drum hurducăit, iată că în faţa noastră se întinde un câmp imens, al cărui sfârşit se pierde undeva spre soare-răsare, o mulţime de autocare, maşini de armată şi maşini personale sunt aşezate ca într-o parcare adevărată, mulţumită eficienţei oamenilor de ordine. Coborâm, ne luăm ustensilele, (lopeţi şi cazmale) şi ne îndreptăm spre uriaşul careu, format, după părerea mea, cam din zece mii de oameni. (Pe urmă am aflat că şi la TV s-a comunicat cam acelaşi număr).

După mici altercaţii cu privire la teritoriul pe care trebuia să ne aflăm, în sfârşit, ne găsim şi noi locul, dar nu şi liniştea, o dronă se plimbă pe deasupra noastră, pe un mare ecran se transmit imagini din public, fiecare se zgâieşte să vadă dacă nu apare şi colţul în care suntem noi, sus pancarta, jos pancarta, mi-e milă de manevranţii ei, cred că au făcut febră musculară înainte de a începe munca.

Când toată lumea începe să se plictisească, după ce microfonul a fost testat de zeci de ori, iată că personalităţile iau în sfârşit cuvântul, îşi fac „mult-aşteptata” campanie electorală, după care, apare orchestra radio-televiziunii, care începe să intoneze o muzică ce nu prea te îndeamnă la muncă, mai degrabă la lene şi visare… După mine, un cor bărbătesc cu cântece patriotice, ar fi fost mult mai nimerit. Dar nu m-a întrebat nimeni pe mine, aşa că au făcut după capul lor.

Văzând că încet-încet lumea începe să se deplaseze spre locul în care, în curând, o falnică pădure de stejari îşi va undui crengile în vânt, am pornit şi noi… Şi-am mers, şi-am mers, pe câmpul interminabil, cu soarele în cap, până când, într-un final, am primit vestea cea bună: avem parcela F13. Uff! Îi vedeam oarecum în zare pe cei cu care trebuia să ne întâlnim, dar, într-un final, am constatat că parcela noastră era mai mică decât am crezut. Terenul era arat şi erau marcate cu araci (ca şi denumirea unui sat prin care trecusem cu o zi în urmă) locurile în care trebuia să plantăm stejarii… Munca mi s-a părut uşoară şi s-a terminat când abia mă încălzisem… Am plantat 40 de stejari, nu ştiu din ce motiv, foarte aproape unii de alţii, aşa cum erau puse semnele. Munca a durat mai puţin de două ore, un pic am rămas dezamăgită, dar… asta este.

După o aproape binemeritată odihnă, am pornit spre mausoleul de la Mărăşeşti… imens şi  impresionant .

Dar despre acest subiect, altă dată…

Vă las în compania imaginilor:

La toamnă vă aştept şi pe voi, la ultima tranşă de plantare de stejari. Vă rog să mă credeţi, este o experienţă care merită a fi trăită! Fiecare suflet de soldat căzut în luptă, merită să aibă stejarul lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni