Câţi dintre noi am trecut prin Rupea fără ca cetatea ce se înalţă falnic pe stânga şoselei să nu ne spună mare lucru, iar prin capetele noastre să treacă cel mult un gând fugar, de genul:” Mda… încă o cetate. Sunt destule în ţara asta, iar acum, sunt prea grăbit ca să mă opresc.”

Eu, de când mă ştiu, am trecut prin Rupea doar cu trenul, aşa că sâmbătă, când mergeam spre Mărăşeşti, iar acolo era chiar momentul necesar pentru ca şoferul să facă o pauză, am spus „Oau, voi vizita cetatea!”

Ce-i drept, am fost singura din grup care mi-am cumpărat bilet şi am intrat în cetate, toate astea în timp record, deoarece aveam puţin timp la dispoziţie. Nu merită să spun că eu m-am întors în timp util, ba am mai şi aşteptat minute bune în autocar până când ceilalţi voluntari au catadixit să termine cu masa…

Cetatea este frumoasă, restaurată în anii din urmă, iar plimbându-mă pe vechile alei şi intrând în încăperile în care accesul este permis, nu puteam decât să-mi închipui cum a fost viaţa celor care au trăit aici, cu sute de ani în urmă. Ferestre care devin tot mai înguste spre exterior, numai bune pentru a ţinti, dar şi pentru a nu putea fi ţintit. Nu ştiu câţi locuitori avea cetatea în vremurile ei de glorie, dar mi se pare destul de încăpătoare, iar fântâna imensă de la intrare cred că avea apă destulă pentru sute de oameni.

Mi-ar plăcea să cred că o domniţă suavă, cu zulufi şi-un zâmbet fugar, privea de la una din ferestrele turnului, cum un mândru căpitan dădea ordine ostaşilor, intimidat de privirea domniţei ce-l ardea în ceafă, dar mereu bătăios şi plin de dorinţa de a face lucrurile cum trebuie, ştiind că viaţa multor oameni depinde de felul în care îşi conduce el oastea…

Păcat că am avut timp atât de puţin, altfel v-aş fi spus o întreagă poveste…

Invitaţia mea cred că este destul de evidentă, mai ales că se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte…

Să aveţi o vară frumoasă, iar dacă treceţi prin Rupea, nu rataţi cetatea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni