Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu