Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu