Arhive etichetă: Sunt cu ochii pe voi

O lucrare „românească”

Scriam cu puţin timp în urmă despre lăudabila iniţiativă a oamenilor de pe Valea Arieşului de a înfrumuseţa Fântâna lui Cenan de la Lunca Arieşului şi Cascada Şipote, de la Sălciua.

Până aici, toate bune. Lucrarea popular-artizanală arată foarte bine, am observat că încă n-au apărut gunoaie prin preajmă.

Nu ştiu însă cine s-a ocupat de partea tehnică, şi anume captarea de apă, mai ales cea de la Sălciua, cascada are un debit uriaş, dar la fântână vine un firicel de apă mai slab decât într-o oază din Sahara.

Pot fi două posibilităţi: instalaţia e provizorie, până când se încălzeşte vremea şi se poate lucra în condiţii mai bune, ştiu că traversarea Arieşului nu e  chiar floare la ureche…

Sau, varianta a doua, s-a făcut o lucrare „românească”, în spiritul lui „merge şi aşa”. Ar fi bine totuşi dacă aceasta este varianta adevărată să se reia lucrările, fiindcă oamenii stau la coadă, firicelul de apă ce ajunge dincoace de Arieş fiind adus parcă în bătaie de joc, când priveşti tumultuoasa cascadă.

E ca şi cum ai sta umil lângă masa unui bogătaş, ca să primeşti câteva firimituri.

O să ziceţi că ce mă bag, dacă eu n-am pus mâna… dar mie îmi plac lucrurile bine făcute. Mai bine să nu faci nimic, dacă nu obţii cel mai bun rezultat.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

#șîeu

Ieri a fost o zi istorică. Dar ca orice zi istorică, nu a fost cu tam-tam pentru toată lumea. M-am bucurat să văd că mulți români au făcut marele efort de a nu face nimic timp de 15 minute, dar, mai ales, că au făcut public acest lucru.

Cinste lor, nu m-am uitat la TV, așa că nu știu care o fi fost rezultatul evenimentului, s-ar părea că a fost vizibil și în afara granițelor țării.

Despre mine… ce să spun? Am protestat #șîeu, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. N-am putut nici măcar să postez o poză, din pricină că am fost destul de căscată ca să nu pun telefonul la încărcat, așa că am constatat că tocmai murise la momentul oportun. Nu-i bai, am rugat pe cineva să-mi facă o poză cu aparatul foto, dar… da, cablul e la Cluj, iar eu, la Lupșa. Am protestat într-o curbă la Lupșa, în mașină, unde m-au apucat vremurile, am pus avariile și panglici tricolore la oglinzi și… cam atât.

A trecut pe lângă mine și mașina poliției fără să mă bage în seamă, d-apoi ceilalți participanți la trafic. Mă gândeam că ar fi frumos ca măcar câteva mașini să se oprească în spatele meu, dar… nu s-a întâmplat.

Nu știu ce n-a mers, scenariul, sau regia? Data viitoare, (dacă va mai fi vreo dată viitoare), voi fi mai inspirată. Ce-i drept, nu mi-a dat prin cap să claxonez, poate primeam  măcar o amendă, ceva!

Concluzia clară este aceasta: #șîeu vreau autostrăzi!

Și cu asta, basta.

Vă rog să-mi spuneți din timp ce cerem săptămâna viitoare, ca să mă pregătesc mai bine.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Cumpăraţi, cumpăraţi!!!

Zilnic, din toate părţile, suntem bombardaţi cu „oferte” dintre cele mai „avantajoase”, avem sau nu nevoie de ce ni se oferă, musai trebuie să cumpărăm. Dacă am făcut cumva imprudenţa să cumpărăm ceva online sau de la teleshopping (cu toţii am făcut asta, nu-i aşa?) telefonul nostru va suna periodic, pentru ca noi produse să ne fie băgate pe gât.

Uneori, agentul de vânzări mă găseşte în toane bune, mai stăm la taclale, chiar este o doamnă care se dă peste cap să-mi  găsească cine ştie ce năstruşnicii îmi trec mie prin cap, total altceva decât ofertele oficiale. Atunci cumpăr, mă gândesc că femeia a făcut un efort în plus pentru a căuta, iar de lucrul respectiv chiar am nevoie.

De exemplu, când mi se ofereau tigăi, eu am vrut bocanci. Am primit bocanci, aşa că a fost în regulă.

Mă gândesc însă la persoanele mai în vârstă, care, după ce au fost ameţite de tirul verbal al unui agent, li se pare că sunt datori să cumpere cine ştie ce prostie, scumpă şi nefuncţională. De exemplu, cu ani în urmă, părinţii mei au cumpărat o chestie de spălat/aspirat  covorul, care n-a funcţionat nicio secundică. Mi-au arătat struţo-cămila prea târziu, când nu mai putea fi returnată. Mă întreb dacă aceste persoane care fac vânzări la telefon au acasă părinţi şi bunici şi dacă-i instruiesc să nu arunce pe geam 360 de lei, doar fiindcă vocea care le recomandă un produs e amabilă şi pare plină de compasiune. Da, pare, fiindcă dacă i-ar păsa cu adevărat de clienţi, nu i-ar minţi fără să clipească.

Să vă spun un secret: NIMENI nu vă poate obliga să cumpăraţi ceva, nici dacă i-a turuit gura o jumătate de oră, ca să vă laude un produs sau altul.

Fratele meu e plecat în Canada de 25 de ani, iar odată, acum câţiva ani, venind acasă şi văzând că aici cumperi una şi mai primeşti ceva, pasă-mi-te cadou, a luat borcanul de muştar de pe masă, întrebându-mă de ce l-am cumpărat, fiindcă nu „se dă” nimic în plus. Foarte simplu, l-am cumpărat deoarece  aveam nevoie de muştar şi atât.

Să ne obişnuim să nu mai aruncăm banii pe toate prostiile; dacă faci o vizită, în orice casă poţi găsi tot felul de aparate dintre cele mai ciudate, ce stau prin colţuri, inutile dar scumpe, amintindu-ne de clipa de slăbiciune în care am crezut că nu vom putea trăi fără ele.

Să aveţi parte de lumina înţelepciunii şi de sănătatea minţii şi a trupului!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

VENIŢI CU NOI, VĂ FURĂ ŞI PE VOI!

Am ajuns la protest pe la 18,45, când coloana de manifestanţi pornise deja spre Mărăşti, în frunte cu maşinile poliţiei, jandarmeriei şi un cordon de jandarmi. Am observat cu această ocazie, că jandarmii din Cluj au primit haine noi.

N-am făcut poze, ştie toată lumea cum arată o coloană de manifestanţi. N-am idee câţi am fost, poate vreo două mii, sau mai mulţi, în prima fază. Lume mai mult sau mai puţin odihnită la sfârşit de weekend, oameni care şi-au adus şi copiii, neavând cu cine să-i lase acasă, pe o temperatură nu tocmai prietenoasă, ne încurajam unii pe alţii, scandând lozinci antihoţie, antiguvern, antianalfabetă, antitudorel, antidragnea, dar projustiţie , prokovesi, pro… o viaţă adevărată şi în această ţară, în care oamenii deştepţi şi harnici să nu mai fie conduşi de hoţi şi de mişei.

Dacă s-ar ridica acum HOREA, ar zice:

DA PÂNĂ CÂND, MĂ, PÂNĂ CÂND?

Am avut un traseu mai lung decât altă dată, am mers pe Dorobanţilor, cu oprirea de rigoare în faţa tribunalului pentru a ne exprima acordul şi susţinerea pentru acţiunea magistraţilor împotriva legilor abuzive date de către un guvern oportunist.

Am ajuns până la strada Teodor Mihali din Mărăşti, tot invitându-i pe cei ce ne priveau de la balcoane şi ferestre (majoritatea cu becurile stinse):

HAIDEŢI CU NOI, VĂ FURĂ ŞI PE VOI!

S-ar părea că îndemnul nostru n-a avut prea mare impact, pe măsură ce traseul se lungea, tot mai pierdeam dintre manifestanţi. Nu zic că e uşor. Aţi încercat vreodată să mergeţi şi să strigaţi în acelaşi timp, cam trei (TREI) ore? E al naibii de greu, vă spun eu, care sunt antrenată. Dar, sunt momente în viaţă (noroc că nu prea multe), în care trebuie să uităm de EU şi să ne gândim la NOI.

În momentul în care suntem NOI, mulţi, entuziaşti şi hotărâţi, nimic nu ne mai poate sta în cale. Devenim un uriaş bulgăre de zăpadă, care, adunând zăpadă nouă şi proaspătă, mătură totul în cale, lăsând locul curat. Aşa trebuie să facem cu această ţară, să facem o curăţenie generală, să nu ne lăsăm împinşi afară din ea de nişte manipulatori nemernici.

Două fete erau cele ce prin portavoci păstrau ritmul scandărilor.

DOUĂ FETE! Au parte de tot respectul meu.

Şi ştiţi cine era primul din coloană, imediat după cordonul de jandarmi? Un om în scaun cu rotile.

Pentru dânsul, n-a fost prea greu să iasă din casă într-o duminică seara, să lase căldura căminului, televizorul şi eventualul păhărel. A ieşit în stradă fiindcă este un cetăţean responsabil, mai responsabil decât acei ce aseară au fost obosiţi, ameţiţi, puturoşi.

Dacă e vorba de ţara ta şi de viitorul copiilor tăi, care scuză poate fi valabilă? Aud?

Era bine trecut de ora 21 când am ajuns înapoi la clopot, obosiţi, dar mulţumiţi că noi măcar am făcut ceva. Putem merge la culcare cu sufletul împăcat.

VOI, CE-AŢI FĂCUT?

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Răutate, sau prostie?

Toată viaţa am fost convinsă că oamenii sunt în esenţă buni, că se nasc buni, dar fiind produsul societăţii în care trăiesc, s-ar putea ca la un moment dat să o ia pe alături şi să facă lucruri ce nu le stau în fire.

Mai trecând nişte ani peste mine, mi-am dat seama că există oameni care fac rău doar aşa, pentru distracţia lor de moment, fără a se mai gândi la urmări.

Vă voi relata o întâmplare adevărată, pe care mi-a povestit-o o prietenă. Era cu mulţi ani în urmă, când ea şi pe atunci prietenul ei (care între timp i-a devenit soţ), s-au întâlnit pe stradă cu un coleg de serviciu al prietenei mele. Erau tineri, frumoşi şi îndrăgostiţi.

A doua zi, colegul o întreabă dacă cel cu care era e prietenul ei, iar la răspunsul afirmativ, începe să-i povestească despre beţiile pe care le făceau împreună şi cum îl ducea acasă, mort de beat. Prietena mea face ochii mari, iar el „omul de bine”, îi mai descrie cum în ultima vreme doar suna la uşă şi-l lăsa acolo, de frica mamei prietenului… Putea fi totul adevărat, cei doi locuiau în acelaşi cartier.

Ce putea crede o fată tânără, din toate astea? Vedea cum iubitul ei nu bea deloc, dar acesta nu era un motiv de liniştire, poate de aceea nu bea, fiindcă dacă începe, nu se mai poate abţine?

Şi aşa, a trecut un an… Nimic din comportamentul de acum logodnicului nu arăta că ar avea patima beţiei, iar cum nimic nu este întâmplător, s-au întâlnit din nou cu persoana în cauză, fiind împreună şi cu alţi prieteni. Cei doi n-au dat niciun semn că s-ar cunoaşte, aşa că prietena mea şi-a luat inima în dinţi şi şi-a întrebat logodnicul dacă-l cunoaşte pe colegul ei. Acesta a negat vehement, apoi a aflat toată tărăşenia. S-a simţit puţin atins de faptul că nu-i spusese de la început de frământările ei, dar viaţa a mers înainte, acum au, de mulţi ani, o familie frumoasă şi prosperă.

Întâmplarea face ca, zilele trecute, prietena mea să stea din nou faţă în faţă cu colegul de demult, iar cum nu uitase ce-i făcuse acum mulţi ani, l-a întrebat de ce s-a comportat aşa. Răspunsul a fost unul total neaşteptat, pur şi simplu, fiindcă” era prea cu nasul pe sus şi voia să-i mai taie din avânt”. Serios? Sunt oameni care spun minciuni doar de dragul de a face rău, de a da peste cap viaţa cuiva? N-a negat, n-a spus că nu-şi aminteşte, pur şi simplu, a recunoscut că a fost gelos pe fericirea ei (nu cu aceste cuvinte). A făcut asta fără a avea vreun interes. Mă înspăimânt la ideea de ce pot face acest soi de oameni dacă vor să plătească o poliţă,când se comportă aşa, absolut gratuit.

Probabil fiecare are exemple de acest fel, aşa că nu mai insist.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lucruricaremăenervează (fără haştag)

Am auzit că domnul primar Emil Boc a pus la dispoziţia cetăţenilor Clujului o adresă de email, la care aceştia îşi pot trimite nemulţumirile şi enervările de zi cu zi, cu promisiunea că însuşi primarul le va răspunde.

Eu m-am gândit să scriu aici, poate mai sunt şi alţi oameni care ar dori să semnaleze diferite lucruri care nu le plac în urbea noastră.

Deoarece acest articol se vrea unul mai mult glumeţ decât vindicativ, voi enumera trei lucruri care mă enervează pe mine, n-o să mă leg de problemele mari ale Clujului, de gunoi şi de spitale, acestea sunt arhicunoscute, ne-am plictisit cu toţii de aceste subiecte, despre care doar se discută.

Bun, deci, ce mă enervează pe mine:

  1. Mă enervează faptul că la intersecţia străzii Zorilor cu Observatorului, s-a marcat o trecere de pietoni care te obligă să traversezi un spaţiu verde. Aveam o poză, dar nu ştiu ce-am făcut cu ea.
  2. Mă enervează că s-au schimbat sensurile de mers prin Zorilor. Când ieşi de la Profi, ai obligatoriu la dreapta, iar pentru str. Rapsodiei ar trebui să mergi vreo 50 de metri la stânga, apoi să virezi la dreapta. Strada e destul de largă pe cei 50 de m, poate fi lăsată cu dublu sens până la intersecţia cu Rapsodiei. În momentul de faţă, trebuie să ocoleşti mai bine de 500 de m ca să ajungi aproape de unde ai plecat: pe benzina/motorina noastră şi noxele pe care le oferim tuturor. Înlocuind semnul de obligatoriu la dreapta cu unul care arată că strada se înfundă spre stânga, s-ar rezolva problema.
  3. Mă enervează că atunci când apare autobuzul 35 în staţie, o voce suavă îţi zice : „a sosit LINIA 35, se îndreaptă spre…” Eu credeam că a sosit autobuzul, linia stă pe loc, este traseul. Mă rog, veţi zice că asta e o enervare de fiţe, dar tot de fiţe e şi când scrii „vau” şi „lau” şi „ţiau! şi… aşa mai departe? Că toate astea mă enervează de nu mai pot!
  4. MĂ DISPERĂ DE-A DREPTUL FAPTUL CĂ SUNTEM CONDUŞI DE PROŞTI, HOŢI ŞI PENALI, dar degeaba îi spun asta domnului Boc (Această frază s-a scris singură, eu n-am nicio vină.)

Ei, s-aveţi o zi aşa cum meritaţi, după inima şi sufletul vostru!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Cine vrea să falimenteze CFR – ul?

Trăim nişte vremuri mai mult decât tulburi, în care oamenii şi natura tălăzuiesc ca o mare în furtună, veştile rele circulă cu viteza vântului turbat, iar de cele bune, nu prea mai avem parte.

Zilele trecute, am avut din nou ocazia să mă plimb cu trenul, şi, bineînţeles, să îndur suferinţele de rigoare.

Prima parte a călătoriei a fost decentă, am mers de la Cluj la Mangalia, cu vagonul cuşetă. Nici n-am simţit cum au trecut orele, am putut dormi şi am ajuns odihnită pe litoral.

Ce te faci însă, că, de la mare a trebuit să mergem în Moldova, cu un tren de noapte, care nu avea nici cel mai mic vagonel de cuşetă, sau vagon de dormit, sau… Pe lângă asta, era atât de plin, cu oameni care călătoreau pe culoar, ca pe vremea împuşcatului, că nu-mi venea a crede că ceea ce văd este din România anului de graţie 2018, când laptele şi mierea promise de un guvern analfabet, s-au transformat în fiere.

Bucuroasă că am supravieţuit călătoriei, m-am odihnit vreo două ore, după care, la nuntă, frate, că de aceea venisem în Moldova. Nunta a fost frumoasă, autentic moldovenească, cu mâncăruri bune şi muzică excelentă.

Dar… cum întotdeauna există un „dar”, a trebuit să mă întorc din nou la Cluj, de astă-dată cu un tren de zi. Mă gândeam că voi putea să mă odihnesc cât de cât, doar am zburat direct în tren de la nuntă, la ora 5,15 dimineaţa.

În Paşcani, când cer un loc la Cluj, surpriză: mai era un loc doar până la Gura Humorului, coleşica preste deal, cu alte cuvinte. Bun şi ăla, zic, îl iau, adjudecat, până nu-l ia altcineva!

Mă mai plimb eu prin oraş (aveam mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat), timp în care, mă păleşte deşteptăciunea, aşa că mă întorc înapoi la gară, poate mai are vreun loc din Vatra Dornei, cine ştie?

Surprize, surprize, am mai primit un loc, din Gura Humorului, până la Gherla, ce-i drept, în alt vagon! Din Gherla mă duc şi pe jos, ce-s ăia 50 de kilometri, până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, cu siguranţă ajung, că doar sunt antrenată, am făcut mii de kilometri pe jos, în ultimii ani. Mai apuc doar să aud un bărbat care aproape plângea în faţa ghişeului, fiindcă nu mai primea bilet până la Timişoara, nici măcar în picioare. O altă doamnă care nu primise loc, atunci când luasem eu primul bilet dimineaţa, a cerut să „vorbească cu şeful”, iar acum, o văd aşteptând trenul, cuminte. O fi primit şi ea loc până în Gura Humorului, mai ştii?

Râsu-i râs, şi gluma-i glumă, dar, când se anunţă trenul care vine cu vagonul 5 (cinci) după locomotivă, mă deplasez spre coadă, eu aveam locuri întâi în vagonul 4, apoi în vagonul 1.

Urc în vagonul 1, unde spre surprinderea mea, găsesc loc, aşa că rămân să-mi trăiesc supliciul călătoriei într-un vagon în care aerul condiţionat face faţă doar o perioadă, apoi se procedează ca pe vremuri, se deschid geamurile, altfel, dăm cu toţii în primire, e o căldură umed-sufocantă, miros de găini opărite, aceasta a fost impresia mea la prima urcare în tren, când aveam trei ani, şi mai persistă şi acum.

Distracţia abia pe la Gura Humorului începe, când un grup de vreo 10-12 studenţi, vin cu locuri în regulă, fapt care-i face pe mulţi dintre ocupanţii scaunelor, aceia care nu mai găsiseră locuri, să se ridice umili şi să stea în picioare. De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri, mi s-a zbârlit părul pe mine când am văzut cum o mamă cu un copil de nici doi ani, a fost nevoită să se ridice în picioare, pentru a ceda locul studenţilor.

Nu am nimic cu studenţii, îmi sunt dragi, am trecut şi eu şi copiii  prin acea fază a vieţii, vinovaţi sunt cei ce, din dorinţa de a mai câştiga capital electoral, au dat legea prin care studenţii pot circula gratuit cu trenul, de câte ori şi oriunde li se năzare. Zău aşa! Iar oamenii care plătesc bilet, ce să facă? În cazul în care „prind” un loc în picioare să fie mulţumiţi şi să călătorească în aceste condiţii de la Iaşi la Timişoara?

Cei ce au dat legea sunt  total înafara problemelor care le-au creat. Habar nu au (sau nu vor să ştie) că CFR Călători pur şi simplu nu mai are vagoane, locomotive, că sunt nevoiţi să scoată trenuri fiindcă nu mai pot încropi o garnitură. Când spun „garnitură” mă gândesc la două amărâte de vagoane, în care oamenii stau claie peste grămadă, iar dacă mai nimereşti şi „mâncători de seminţe” în preajmă, tacâmul este complet.

Din Gherla, a urcat un cuplu drăguţ, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar foarte simpatici. Am intrat cu ei în vorbă şi am aflat că, de fapt, trenul nostru are doar patru vagoane, deoarece vagonul 3 lipseşte cu desăvârşire… Iluzia că avem 5 vagoane s-a spulberat şi ea, iar cei doi ne-au povestit cum o mamă cu trei copii n-a mai primit bilet nici în picioare, până la Arad…

E posibil aşa ceva? E posibil ca în România secolului XXI să nu poţi călători cu trenul, fiindcă un tren, care pe vremuri avea 15 vagoane, acum are 5, de fapt, patru…?

Acum 35 de ani, de la Cluj la Bucureşti, ajungeai în 7 ore şi jumătate. Acum, după mersul trenurilor, ajungi în 10 ore şi jumătate, iar  cu întârzierea aferentă… când o da Domnul.

În ultimii 28 de ani, nu s-a făcut nimic pentru infrastructura căii ferate, iar vagoanele, sunt cam aceleaşi. Cele mai noi, cred că au în jur de 20 de ani. Într-o ţară care are (avea, nu ştiu dacă mai are) fabrică de vagoane şi de locomotive, se călătoreşte ca în evul mediu, cu viteza diligenţei.

De când ne-am „democratizat”, toţi miniştrii transporturilor au fost fie incompetenţi, fie marionete.

Eu spun ce ştiu bine despre CFR, că despre autostrăzi se tot spune, tot degeaba.

Am stricat şi eu o vorbă, să mă răcoresc.

Nu pun poze, cred că ştiţi cu toţii cum arată trenul în România centenarului. Huo!

Ne vedem la Bucureşti, incompetenţilor, dăncilenilor, vânduţilor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni