Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s