În toamnă, când am fost de la Lupşa la Abrud pentru a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago, am fost surprinsă să constat că în Roşia Montană, localitatea atât de controversată şi pe care mai-marii zilei vor s-o vândă la mezat în loc s-o transforme într-o perlă a turismului românesc, pe o clădire ce cu mulţi ani în urmă se chema „CASINĂ”, există simbolul Sf. Iacob. Da, la Roşia Montană era Cazino, unde oamenii, după ce munceau greu în mină pentru pepitele de aur, se duceau să le piardă la jocuri de noroc şi să le bea. Nu e treaba mea ce făceau ei atunci, ideea este că Roşia Montană este o localitate ce geme (la propriu şi la figurat) de istorie şi care nu merită să fie rasă de pe faţa Pământului din pricina lăcomiei, prostiei şi nelegiuirii unor figuranţi ce s-au trezit în roluri principale, fără a avea şi talentul necesar pentru a le juca aşa cum trebuie.

O mulţime de case de pe la anii 1800 atestă faptul că Roşia Montană era o localitate deosebit de prosperă, prosperitate care s-ar putea întoarce, dar cu ajutorul turismului de astă dată, curat, demn şi ecologic, fără a mai prăvăli un munte şi a otrăvi apele cu cianură.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că aici există ceva unic în întreaga lume, galerii de mină de pe vremea romanilor, care se pot vizita.

Din acest motiv, sunt convinsă  că dacă Roşia Montană va fi pe harta Camino de Santiago, acesta va fi un pas important spre readucerea ei la viaţă şi spre reîntoarcerea locuitorilor plecaţi prin străini, mulţi plecând în Cer bolnavi de inimă rea, din pricina strămutării.

Roşia Montană ne cere ajutorul nouă, oamenilor de rând. Guvernanţii sunt ocupaţi cu legile care-i scot din puşcării.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi