Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu