Acum câteva minute, am scris un articol cu titlul: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ, l-am publicat, dar parcă l-a mâncat gaia. Nu-l mai găsesc nicăieri.

Încerc să-l rescriu, dar voi face și o copie pe laptop, just in case.

   Plec de la ideea că de ceea ce se întâmplă acum pe plan mondial, sunt responsabili toți șefii de state și guverne care nu au luat în serios pericolul. Cel mai tare am pică pe chinezi, care au ținut secret dezastrul din țara lor vreo două luni, timp în care virusul s-a răspândit pe tot Pământul. Cum putea partidul comunist să recunoască așa o mare nerealizare? Pentru cei ce plâng încă după comunism, ar trebui să fie o reamintire a vremurilor în care trebuia să asculți la Europa Liberă informații adevărate din lume și din țara ta.

   După Anul Nou Chinezesc, când China nu mai putea să ascundă veștile proaste, Italia, țara cu care are multe contacte economice, s-a gândit să-i dea o ”mână de ajutor”, să nu se simtă miile de chhinezi întorși din zonele infectate cu coronavirus discriminați, așa că a apărut inițiativa: IMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ.

Zis și făcut, cu mic, cu mare, italienii îmbrățișau chinezi, că doar nu contează rasa, dar s-ar părea că ideea n-a fost prea bună…. HMM! Chiar nu contează rasa, virusul i-a îmbrățișat și el pe italienii creduli, într-un final nu numai pe ei, iar acum, știm cu toții ce se întâmplă acolo.

Guvernul Austriei știa de pericolul ce planează asupra Europei, dar n-a închis o stațiune de schi al cărui nume îmi scapă, dar de unde mii de oameni au plecat infectați, totul din rațiuni economice. S-ar părea că rațiunile economice ar trebui să se bazeze , în primul rând, pe rațiuni sanitare… dar nu a fost cazul lor.

    Aș mai putea continua, cu meciuri de fotbal urmărite de zeci de mii de oameni și ”udate” cu multe beri, date din mână în mână. Și așa, virusache a ajuns în Spania…

Cred că este pentru prima dată în istorie când România nu mai ia ca model țările vestice, când nu mai vrem să fim ca ei. Să fim ca noi, în sărăcia noastră, dar sănătoși (la minte și la trup) și fericiți.

Poate banii nu sunt, totuși, etalonul după care un om este fericit sau nu.

Să auzim de bine…!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață ce avea Apusenii pe tălpi…