Arhivele lunare: martie 2020

VOM FI CU TOȚII MAI SĂRACI!

    Voiam să scriu despre frică. Despre frica ce ne devorează intestinele, ne face să avem toate simptomele date de coronavirus și să stăm nemijlocit în casă, dar îmi dau seama că azi nu pot face acest lucru.

   Voi încerca să înșir câteva vorbe despre o mică fereastră din imaginația mea spre viitorul atât de incert, dar pe care cu toții ne dorim să-l apucăm.

     Știu că s-a scris mult, pe toate temele posibile, dar am și eu o părere de transmis lumii care vrea s-o asculte. În primul rând, v-aș ruga pe toți să nu mai distribuiți atâtea vești proaste, au grijă televiziunile s-o facă. Dacă vrem să ne facem bine, numai cu optimism vom putea. Nu vorbesc despre un optimism prostesc, de genul TOTUL VA FI BINE! când vezi că în jurul tău se moare pe capete. (Nu mă refer strict la România, acum).

Dar, în lumea de după covid 19 (nu-l mai scriu cu majuscule, ca să nu-i mai atribui o atât de mare putere), cu toții vom fi altfel. Nu vom mai avea atâția bani, dar vom fi mai fericiți. Vom putea să admirăm apusul de pe prispa casei (sau din balcon), minunându-ne de multitudinea nuanțelor pe care Dumnezeu le-a pus special pentru noi în efemerul tablou mereu în schimbare. Vom fi mai săraci din punct de vedere material, dar vom fi mai receptivi la nevoile celui de lângă noi, vom da bună ziua unor necunoscuți, doar pentru a ne auzi vocile care răsună din nou pe stradă, în aer liber, nu în spatele ușilor în care am fost nevoiți să ne baricadăm.

    Vom fi mai săraci, dar vom putea urca pe vârful muntelui, ne vom putea bucura de zborul maiestuos al vulturului și de înțelepciunea stâncii.

    Dacă, în urmă cu o lună, cineva v-ar fi cerut jumătate din avere pentru ca totul să fie bine în lume, pentru ca sute de mii de oameni să nu treacă prin infernul bolii, ce ați fi răspuns? (Probabil ceea ce aș fi răspuns și eu, nu vă faceți probleme.) Ei, acum vom rămâne cu toții fără bani o vreme, (nu-i pun la socoteală pe speculanți, cu ei e o altă poveste), dar ne vom restrânge cheltuielile, nu vom mai merge zilnic la supermarket, nu vom umple frigiderele în mod compulsiv cu tot felul de mărfuri al căror ambalaj ne-a atras atenția, ca pe urmă să le aruncăm pe majoritatea la gunoi.

Vom învăța că nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce se postează pe net sau se dă la TV este adevărat, sau ne este de folos.

   Vom învăța că familia este cel mai important lucru, că șeful nu-ți aduce un pahar de apă atunci când ești bolnav, că muncim pentru a trăi frumos, nu pentru a aduna averi mai multe decât vecinul, care, uite, l-a luat coronavirusul și… dus a fost.

   Se tot spune că viața se trăiește în prezent, dar zău că-mi place să mă ”uit” puțin în viitor, prezentul e prea înfricoșător.

    Să trăim fiecare zi frumos, fără gânduri negre și fără să dăm vina unii pe ceilalți. Să trimitem un gând bun celor care acum sunt în tranșee pentru noi, pentru ca noi să putem sta cuminți și sănătoși acasă, iar acest coșmar să se termine cât mai curând.

STAȚI ACASĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu

   

Dragă cititorule din China…

Cei care au un blog, știu că există posibilitatea de a vedea câte persoane îți citesc articolele și din ce țară sunt acele persoane.

E adevărat, unii ajung în mod accidental pe un site, vi s-a întâmplat și d-vs. să dați căutare după un cuvânt sau o expresie și să ajungeți în locuri care nu răspund căutării, așa că vă continuați activitatea, în altă parte.

Așa m-am gândit și eu când am văzut că cineva din China a ajuns (în mod accidental, mi-am zis eu) pe blogul meu.

Dar am văzut că a ajuns și azi și mâine, mă rog, o perioadă de timp, măcar la câteva zile, aveam un cititor (sau o cititoare) din China.

Cu siguranță este român, nu cred că vreun chinez se uita la poze pe blogul meu. Mă obișnuisem cu acel cititor (cititoare), dar, la un moment dat, a renunțat, iar eu am intrat la idei.

Mă gândeam cu groază că s-o fi îmbolnăvit, că nu are pe nimeni cu care să vorbească acolo, că i-o fi greu, că… Nu știu cum ar fi dacă eu aș fi într-o asemenea situație, departe de casă, de prieteni și de rude, păstrând legătura cu țara doar cu ajutorul internetului.

Așa că, te implor, dragă cititorule din China, dă-mi un semn că ești bine, ca să fiu liniștită!

Vă doresc multă sănătate tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă dau vești bune.

Manuela Sanda Băcăoanu (nu știu cum ar suna numele meu în chineză)

Poza din tinerețe

E o adevărată avalanșă de poze din copilărie și din tinerețe pe Facebook, înclin să cred că, de fapt, e experimentul unui psiholog. Încă nu-mi dau seama dacă e bine intenționat, sau dimpotrivă.

    Toată lumea caută febril prin albume vechi poze de pe vremea când inventatorul telefoniei mobile încă nu se născuse, se deapănă amintiri, se varsă o lacrimă: uite, mamă, cum arăta bunica, așa-i că era frumoasă? Nepotul te privește mirat, incapabil să-și închipuie că la un moment dat ai fost și tu un copil bucălat, tu, bunicul sau bunica, acum plini de riduri și cu părul albit de vreme.

   NU cred că e neapărat un lucru rău să faci asta, dar dacă la un moment dat mii de oameni trăiesc în trecut, s-ar putea ca prezentul să-i lase indiferenți. Oare cu ce scop se face acest experiment? Cineva vrea să trecem mai ușor peste această perioadă excesiv de stresantă, să ieșim întregi la minte la malul ce încă nu se întrevede în depărtare, sau… e un fel de NU BOMBEI CU NEUTRONI!??? Vă amintiți că am semnat cu toții tabele  pe vremea lui Ceaușescu, într-o dimineață de duminică, la ora 7, timp în care ni se mai luau niște drepturi, la care nu puteam fi atenți, deoarece pe noi ne preocupa… BOMBA CU NEUTRONI.

    Am văzut că Israelul a făcut o aplicație pe telefon pe care vezi dacă în zona în care te afli a trecut cineva infectat cu COVID 19. De aici, până la montarea cip-urilor, mai e doar un pas.

Eu nu voi posta o poză din tinerețe, mă plac mai mult acum, când sunt suma tuturor EU-rilor mele de-a lungul acestei vieți. Sunt mai completă, mai inteligență și am mai multe visuri decât acum 30 de ani, de ce aș regreta ceea ce am fost, când acum sunt o variantă îmbunătățită? Că la exterior nu mai arăt ca atunci, nu are nicio importanță. Acolo, înăuntru, sunt eu însămi, cea care nu îmbătrânește, doar se transformă (în bine, sper eu) cu fiecare clipă, ceas, zi, an…

     Nu mai plângeți după tinerețe, descoperiți în voi înșivă că spiritul tânăr n-a murit, n-a plecat, doar l-ați lăsat să se acopere cu praful uitării. Vă invit doar să faceți o curățenie generală înăuntrul vostru, veți fi uimiți de ceea ce veți găsi!

Izolare ușoară!

Manuela Sanda Băcăoanu

Taina mulțumirii

Aveam vreo 7-8 ani când am citit această carte, cu un nume minunat: ”TAINA MULȚUMIRII”. Cert este că m-a marcat foarte mult, îmi amintesc de învățăturile ei cu drag, chiar și după atâția ani. Am avut norocul să citesc probabil prima ediție în limba română, din anul 1912.

Nu-mi amintesc numele autoarei, dar știu că eroina acestei cărți este o fetiță, cu numele de Polyana. Mama ei moare când ea era foarte mică,așa că tatăl, preot, o duce la sora mamei, care era o femeie trecută de prima tinerețe, ranchiunoasă și plină de hachițe.

Lecțiile pe care Polyana i le dă mătușii ei sunt lecții pentru noi toți, este absolut incredibil cum tatăl ei o învățase să fie mulțumită oricând, indiferent de situația prin care trece.

Îi povestește mătușii cum, la Crăciunul precedent, primise un cadou de la o societate de binefacere, aștepta cu nerăbdare să vadă ce va fi în coletul ei. Când l-a deschis, decepția a fost imensă, în cutie erau o pereche de cârje pentru copii. Tatăl ei, un om foarte înțelept, i-a spus că are totuși un motiv de mulțumire, deoarece nu are nevoie de acele cârje, este un copil sănătos

Mai țin minte o întâmplare, mătușa Poly îi ducea în fiecare miercuri mâncare unei femei țintuite la pat, iar când a apărut Polyana, i-a revenit ei această misiune. Erau trei meniuri pe care bucătăreasa mătușii Poly le gătea pe rând, pentru suferindă. Boala și singurătatea făcuseră și din această femeie o ființă nesuferită, de aceea de câte ori primea un fel de mâncare, își exprima nemulțumirea, spunând că ea ar fi preferat unul dintre celelalte două.

Văzând că n-o poate mulțumi nicidecum pe femeia cârcotașă, Polyana a rugat-o pe bucătăreasă ca într-o zi să gătească din fiecare fel, câte puțin. Zis și făcut! I-a prezentat primul fel, iar când femeia s-a exprimat că mai bine era unul din celelalte două, i l-a dat și pe acela,apoi, când bolnava, surprinsă în primul moment, a zis că totuși, de cel de-al treilea fel i-ar fi mai poftă, Polyana i l-a pus, triumfătoare, dinainte.

Văzând felul în care a reacționat fetița la nemulțumirile ei, bolnava și-a dat seama cât de urâcioasă era cu toți cei care voiau s-o ajute. I-a fost rușine și i-a părut rău pentru purtarea ei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei cu care Polyana avea vreo interacțiune.

Este o poveste pentru copii și adulți, este o poveste despre felul în care ar trebui să ne trăim viața, fiind mulțumiți cu ceea ce avem și conștientizând că, de fapt, avem chiar mai mult decât merităm.

Să fim mulțumiți și mulțumitori pentru tot ce viața ne trimite, deoarece primim întotdeauna doar lecțiile de care avem nevoie.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Ziua a douăzeci și șasea– 17.08.2012 Portomarin – Casanova – 31 kilometri

Deoarece totul a devenit foarte trist pe aici, m-am gândit să vă abat puțin gândurile și să vă duc un pic pe Camino de Santiago, între Pământ și Cer, între paginile primei mele cărți.

Mă trezesc plină de energie, și mă grăbesc să-mi adun rufele puse la uscat, pe marginea patului. Astă noapte am fost trezită de venirea celor ce lipseau din dormitor, o ceată de tineri care probabil fac turism, nu pelerinaj. Au stat până târziu pe afară, pe la terase, sau mai știu eu pe unde, dar uite că acum sunt treji și gata de drum. Tinerețe, tinerețe…

Părăsesc adăpostul fără să știu încotro trebuie să merg, de obicei mă orientez de cu seară în ce direcție trebuie să o iau dimineața, dar ieri nu am văzut nicio săgeată și eram prea ostenită ca să mai fac cercetări. Noroc că odată cu mine mai pleacă și alții, așa că o să-i urmez, și gata. Nu știu de ce, mi se pare că acest oraș ar trebui să aibă gust de portocală, probabil datorită faptului că numele lui seamănă cu numele portocalei.

Sunt de-a dreptul decepționată, atunci când constat că trebuie să ne întoarcem la podul pe care am intrat ieri în oraș. De obicei, Camino traversează localitatea, nu mergi până la albergue și pe urmă te întorci pe același drum. Posibil să nu mai fie o altă ieșire în direcția noastră de mers, așa că mă resemnez să fac ceea ce face toată lumea, lucru cam greu pentru mine în general.

E foarte plăcut acum de dimineață, o atmosferă destul de umedă, dar nu e nici cald, nici frig, tocmai bine pentru a călători. Iată că am ajuns la podul pe care l-am trecut și ieri, de astă dată îl parcurg în sens invers, dar mi se pare total deosebit, parcă ar fi un alt pod și o altă apă. Asta mă duce cu gândul la diversele moduri în care privim o problemă, și la diferitele „adevăruri” despre același subiect. Dacă un simplu pod poate arăta diferit la alte ore ale zilei și parcurs în sensuri diferite, atunci cum să nu fie diferite percepțiile oamenilor

despre același subiect, fiecare crezând că el are dreptate, și totodată exprimându-și foarte sincer părerea.

E prea devreme pentru filozofie, așa că mă mulțumesc să-i observ pe cei care trec pe lângă mine, oameni pe care nu i-am mai întâlnit deloc și care se pare că se cunosc, discută lucruri banale, doar așa, ca să treacă vremea. Am intrat în pădure, e foarte plăcut drumul, nu urcă prea abrupt și nici nu coboară, azi am parte de un Camino cuminte, cel puțin până la această oră.

Totul se derulează conform programului, chiar mi se pare că va fi o zi banală, dar „Nu zice hop, până nu ai sărit gardul!”, spune o veche vorbă românească.

Cum mergeam eu așa prin pădure, fără niciun chef aș putea spune, iată că rugămintea de a mă „distra”, de a mă scoate din monotonie mi-a fost ascultată, iar pe lângă mine trece un grup de coreeni mai mici și mai mari. Nimic deosebit până în acest punct, pe Camino am văzut foarte mulți coreeni, drept că cei de azi îi depășesc numeric, sunt 19 la număr. Am putut să-i număr fiindcă merg în șir indian, ba mai bat și pas de cadență. Trebuie să le spun să nu facă asta pe pod, s-ar putea să intre în vibrație și să se prăbușească. (Cel puțin așa susținea teoria micilor vibrații a lui Nicu Constantinescu, după câte-mi aduc aminte.)

Mi se pare amuzant pentru un privitor din exterior, dar nu știu ce m-aș face dacă aș fi nevoită să merg în cadență zeci de kilometri în fiecare zi, fără a putea să măresc sau să încetinesc pasul atunci când am chef. Grupa de copii și adolescenți se află sub oblăduirea unui „el” și a unei „ea”, care au transformat pelerinajul în marșul forțat al unor soldăței roboți. Cei mai tineri dintre ei au cam 11-12 ani, iar cei mai mari, probabil sunt la liceu. Săracii de ei, nu pot ieși din rând nici pentru o „pană de pelerin”, la adăpostul tufișurilor. Sunt curioasă ce amintiri vor purta acestui marș pe un drum care trebuie să fie al libertății, noi toți am venit aici pentru a fi mai liberi, pentru a ne descătușa de lanțurile cotidianului și pentru a trăi puțin doar pentru noi înșine,  fără alte obligații ce ne sufocă în viața de zi cu zi, chiar dacă nu ne dăm seama uneori.

Săracii roboței, mi-e milă mai ales de cei mai mici, nu au timp să privească în părți, sunt atenți la picioare, să nu se împiedice și să păstreze ritmul. O perioadă merg în spatele lor, dar apoi rămân în urmă, mai bine să nu mai văd ce Camino chinuit sunt obligați să străbată. Îmi vine acum iar în minte întâmplarea cu podul, poate pe ei nu-i deranjează, poate așa au fost crescuți, în disciplină, deci li se pare că e normal ceea ce li se întâmplă. Prefer această variantă, celei în care sunt niște bieți soldăței roboței, care-și plâng de milă. S-ar putea ca eu să fiu singura care face asta, așa că, să-l lăsăm pe fiecare cu soarta lui, mai ales dacă e mulțumit de ea.

Multă lume a trecut azi pe lângă mine, dar acum parcă s-au mai rărit. Aa, uite-i, sunt cu toții pe o terasă, se răcoresc cu un suc. Uite-i și pe micii coreeni, stau cuminți și beau suc, sau mănâncă înghețată. Văd că au și momente „dulci”, nu doar amare, pe parcursul călătoriei lor.

Îi las să  se bucure de  momentul de  respiro și plec mai departe, cu gândul la întâmplarea care cu câteva zile în urmă m-a adus aproape de poarta spre tărâmul celălalt, și mai ales mă sâcâie în continuare întrebarea: de ce „O Cebreiro” a fost cuvântul care parcă m-a îmbolnăvit și care m-a chinuit o noapte întreagă? Profit de faptul că am rămas din nou singură pe drum și mă retrag în pădure, unde un buștean imens, doborât la pământ de mai mult timp după cum arată, mi se pare locul ideal pentru a face un popas și o meditație. Sunt cam 10 ani de când practic meditația, așa că am devenit oarecum expertă. Am găsit răspunsul multor întrebări în timpul meditațiilor, și chiar dacă pe moment părea neverosimil, întotdeauna s-a adeverit. Poate celor cărora meditațiile le sunt total necunoscute  să  li  se  pară cam dubioasă această practică, dar vă asigur că nu e vorba de nimic supranatural. Învățații lumii au descoperit cu mii de ani în urmă că toate răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să descoperim calea care duce la ele. Se spune că întreaga cunoaștere este stocată în așa zisa Bibliotecă Universală, nu avem decât să punem întrebarea potrivită, iar răspunsul va apărea la momentul oportun. În ultimul timp, tot mai mulți oameni și-au dat seama de acest lucru, așa că sper să nu vi se pară că vorbesc prostii.

Mă așez comod pe buștean, și mă gândesc cu intensitate la Iisus, e prietenul meu cel mai bun, și întotdeauna mă ajută, atunci când dau de greu. Ca de obicei, îmi apare îmbrăcat în straie albe, și e undeva la marginea deșertului. Îl întreb care este semnificația acestui  cuvânt,  „O  Cebreiro”,  știu că e numele unei așezări, dar de ce a fost atât de puternic impregnat în mintea mea, încât l-am pronunțat fără încetare o noapte întreagă, iar la venirea zorilor eram deja bolnavă? Răspunsul a venit după câteva minute, total neașteptat.

  • Pe la anul 1400 ai fost soldat, și ți-ai pierdut viața într-o luptă ce s-a dat în aceste locuri. Dacă în acea zi ai fi ajuns până la O Cebreiro, s-ar fi putut ca din nou să mori, energia locului te chema și totodată îți dădea de știre să te ferești. Faptul că ai plecat, te-a salvat.

Doamne, de aceea voiam eu cu tot dinadinsul să părăsesc acel albergue, unde o după masă întreagă am fost „între zi și noapte”. Acum totul se luminează, mulțumesc îngerului meu păzitor care m-a ajutat să ies din impas și să fiu destul de convingătoare pentru ca ambulanța să vină, să mă ia de acolo, din acel loc unde energiile prezente se învălătuceau cu cele din vechime, iar sufletul meu era în mare impas.

Când credeam că am primit toate informațiile de care aveam nevoie, chipul lui Iisus dispare, iar în locul lui îi văd pe mama și pe tatăl meu, probabil în vremurile în care eu eram un soldat ucis în luptă. Mama mea e îmbrăcată în negru și foarte supărată, iar tatăl meu are o figură de om neevoluat spiritual, violent, mi se pare că arată ca un criminal, de fapt îmi dau seama că e dus cu o căruță, pentru a fi decapitat. Nu mai văd scena decapitării, doar cum e urcat pe un podium, iar mulțimea urlă ceva. Viziunea se oprește aici, dar eu încep să tremur, și trebuie să beau apă ca să-mi revin.

Tatăl meu a avut ani de zile dureri la ceafă, migrene ce-l țineau zile întregi țintuit în pat, dar nimeni nu știa care este cauza. Doar eu l-am putut ajuta, aplicându-i proceduri ale terapiei Bowen. Acum îmi dau seama că durerea lui venea din altă viață, atunci când a fost decapitat.

Mă simt un pic mai bine, dar mai trebuie să stau ca să- mi revin, după șocul celor aflate. Nu mi-am putut da seama ce legătură am avut în acea viață cu părinții mei actuali, dar sigur am fost rude, altfel nu mi-ar fi apărut în viziunea ce m-a lovit ca un ciocan în moalele capului.

Pădurea este la fel de ospitalieră, păsările au același ciripit, dar eu nu mai sunt aceeași. Acum am răspunsuri, totuși nu pot spune că mă simt mai bine. Pentru a accepta tot ce am aflat am nevoie de ceva timp, așa că părăsesc bușteanul și plec la drum, poate noile impresii de călătorie vor estompa puțin veștile ce mi-au parvenit pe calea meditației.

Toată lumea merge azi până la Palas de Rei, (palatul regelui cred că se traduce), dar eu sper să ajung mai departe, cu toate că picioarele mele încă mai simt oboseala zilei de ieri, când am parcurs 47 de kilometri.

Ies din pădure și o iau pe lângă șosea, așa cum indică dragile de săgeți galbene. Mă întreb oare cum mă voi mai orienta după ce părăsesc Camino, fără ele? Mi-a intrat atât de mult în obișnuință să caut scoica sau săgețile, încât mă voi simți cumva incompletă fără ele.

E iarăși foarte cald, dar nu vă spun ceva nou. Totuși, în această căldură, parcă răzbate un iz de toamnă, cu toată melancolia ei, câteva frunze galbene căzute pe marginea drumului îmi amintesc de rotirea anotimpurilor și de faptul că nu doar sfârșitul călătoriei mele e aproape, ci și sfârșitul acestei veri minunate, cea mai minunată din întreaga mea existență.

Un grup de pelerini gălăgioși mă ajung din urmă, am mai menționat cred că pe ultimii 100 de kilometri multă lume vine să facă mai mult turism decât pelerinaj, profitând de prețurile mici din albergue, își petrec câteva zile pe Camino, iar la sfârșit primesc o diplomă de pelerin la fel cu cea primită de cei ce fac tot drumul, nu doar o părticică. Acuma să nu fiu rea, bineînțeles că și ei merită acea diplomă, mai ales dacă nu pot, dintr-un motiv sau altul, să parcurgă întreg Camino.

Drumul începe să urce destul de puternic, parcă simt că oboseala ce s-a acumulat în ultimele săptămâni începe să-și facă de cap. S-a acumulat peste tot în corp, dar parcă cel mai mult în picioare, ele săracele au fost cel mai mult

„întrebuințate”.

Sună telefonul, iar de la celălalt capăt (al firului era să zic) dar cred că mai bine al continentului, vocea soțului meu mă scoate din starea nu tocmai bună în care alunecasem, fără să-mi dau seama. S-ar părea că cei dragi au o conexiune specială cu noi, iar atunci când ai mai mare nevoie de o încurajare, sunt acolo, și simți că nu ești singur pe lume. Îmi povestește că sunt la Lupșa cu toată gașca, fac bulion și pun murături. În acea clipă, simt că mi-ar plăcea și mie mai mult să fiu la Lupșa și să fac bulion, decât singură pe coclauri, cu durerea asta de picioare care a apărut de nu știu unde și pe care credeam că am depășit-o cu zile în urmă. Îmi spune că sunt obosiți, dar mi-aș dori și eu o oboseală de acel fel, care până mâine trece ca și când nu ar fi fost. Îmi vine să-i spun că oricât ar fi ei de obosiți, eu sunt mult mai obosită, dar las asta doar la nivel de gând, ce rost are să-l mai încarc și pe el cu greutățile mele?

Drumul devine din nou destul de ușor de parcurs, așa că trec și eu la sentimente mai pozitive. Doar n-o să mă dau bătută acum la finiș, numai așa, că am eu hachițe.

Dintr-o dată se aude un zgomot, ca un bâzâit la început, apoi devine din ce  în  ce  mai  puternic,  și-mi  dau  seama că trec pe lângă un adăpost de câini, ce scot niște sunete

ireproductibile, presimțindu-și probabil sfârșitul, ce se apropie cu pași repezi. În exterior nu se vede nimic, sunt niște clădiri care nu-ți spun ce drame se consumă înăuntru, dacă nu ai auzi urletele jalnice ale locatarilor. Trec pe partea cealaltă a drumului, de parcă așa se aude mai puțin intens, parcă dintr-un sentiment de vinovăție a noastră, a tuturor oamenilor, care am permis ca rasa câinească să se înmulțească în asemenea hal, încât nu mai putem să o stăpânim. Pe vremuri, nu auzeai de câini fără stăpân, care să trăiască de capul lor pe străzi. Acum e ceva cu totul obișnuit și nimeni nu se mai miră, iar autoritățile fac și ele ce pot. Depășesc locul cu multă milă pentru cei ce-l locuiesc, dar din păcate cu sentimentul neputinței de a face ceva pentru bietele suflete.

S-ar părea că mă apropii de Palas de Rei, cel puțin așa pare peisajul, parcă am intrat într-un parc imens, cu copaci bine tunși și frezați, ca să arate cât mai fotogenic. Pe partea dreaptă văd un albergue, și mai mulți tineri care deja s-au cazat. Uite și ceva cu totul inedit, un centru de informare pentru pelerini, primul pe care-l găsesc deschis de când sunt pe Camino. O fată amabilă îmi spune că pot găsi cazare aici sau în oraș, (până unde mai sunt 4 kilometri). Îi spun că aș vrea să merg până la Casanova, e un albergue mic, cu 20 de locuri, iar numele de Casanova îmi sună bine. Fata e reticentă, zice că s-ar putea ca locurile să fie ocupate până ajung eu, mai ales că de aici mai am 11 kilometri, iar apoi nu mai este niciun albergue municipal pe următorii 15 kilometri. Îi mulțumesc frumos, și plec spre oraș. Ultima parte a drumului până în oraș a fost destul de grea, cu toate că am mers mult prin pădure, totuși era foarte cald. Se simte deja apropierea oceanului, umezeala crescută face ca și temperatura să fie percepută ca mai ridicată.

Ajung în oraș fără niciun chef, aici e un albergue destul de plin după cum se vede, așa că eu merg mai departe. Nu am remarcat nimic special în acest orășel, am urmat doar săgețile galbene, care după câteva cotituri pe diverse străduțe,

te scot direct în câmp. Înainte de a ieși chiar afară din oraș, simt nevoia să mă odihnesc pe o bordură, la umbră. E deja ora 3,30 după masă, iar soarele strălucește cât poate el de tare, trimițându-și săgețile arzătoare asupra noastră.

Cum stau eu așa pe marginea străzii, iată că pe lângă mine trec două fete înalte și blonde, vorbind nemțește. Chiar dacă nu ar fi vorbit, aș fi știut ce nație sunt, după alură și culoare: rasa ariană. Îmi aduc aminte de sfatul fetei de la centrul de informare: să mă grăbesc, fiindcă s-ar putea să nu mai găsesc loc, așa că mă ridic rapid de pe jos, precis și cele două fete merg la Casanova. Bine că grosul pelerinilor a rămas aici.

Arată foarte bine amândouă, ca scoase din cutie, dar una dintre ele, mai subțirică, îmi atrage atenția fiindcă poartă o bluză de un alb imaculat și o pereche de pantaloni scurți roz. Cu siguranță nu sunt de mult pe Camino, altfel cum ar fi reușit să spele atât de bine hainele cu apă rece? Or fi având ele vreun săpun nemțesc special, sau vreun pitic ce face serviciul de spălător zilnic?

Eu, cu ale mele, dar nemțoaicele se îndepărtează văzând cu ochii. Îmi dau seama că nu le pot întrece, ar fi culmea, ele cu picioare de doi metri, iar eu cu întreaga înălțime de1 m  62.

Mă rog lui Iisus și Sfântului Iacob să găsesc loc în albergue, și lăsând această grijă în seama lor, încep să mă bucur din nou de frumusețea peisajului, care acum e un drum de țară, mărginit în ambele părți de veșnicele garduri din piatră. Aceste garduri au mai multe proprietăți: nu putrezesc din cauza ploii, nu se degradează în niciun fel, pentru construirea lor nu a murit niciun copac, iar materia primă a fost gratuită, sunt pietre pe aici câte vrei. În multe locuri, am observat că pietrele au fost adunate de pe teren și aglomerate la marginea acestuia, pentru a-l face bun pentru agricultură.

Cum drumul nu dă semne că ar vrea să se termine, mă opresc să iau masa, cocoțată pe gard. Mai am ceva brânză și o roșie, meniul casei. Tocmai când voiam să strâng masa, apar

două personaje pe care nu știu în ce categorie să le încadrez: două portugheze, probabil ceva mai tinere decât mine, cu rucsăcei minusculi în spate și sporovăind în gura mare. Le- aș putea asemăna cu două căprițe ce sar ba pe un gard ca să rupă o frunză, ba pe altul fiindcă au văzut un fir de iarbă mai gustos. Portughezele mele nu culegeau frunze și iarbă, ci flori. Mă salută politicoase și binedispuse, apoi își văd de ale lor, fără nicio grabă sau stres.

Deodată, mă pălește spiritul de competiție și-mi dau seama că două nemțoaice plus două portugheze fac deja 4, deci mult mai puține locuri în albergue rămase pentru mine, fără să-i mai socotim pe pelerinii ce s-au cazat deja.

Sar repede de pe gard și măresc pasul, în ideea că le voi întrece pe cele două îndrăgostite de culesul florilor, dar parcă e un făcut, când văd că le voi întrece, merg și ele mai repede, iar cu băgăjelele minuscule ce le au pe spate, pot merge mult mai rapid decât mine.

Aproape că-mi dau duhul încercând să țin pasul cu ele, ajungem la o cotitură unde atunci când plouă apa staționează, pentru că sunt puse niște pietre imense pe care să poată trece drumeții. Parcă am fi la concursurile acelea la care trebuie să străbați printre niște mașinării ce oricum în final te aruncă într-o apă tulbure, de ți-e milă și să-i privești pe cei ce încearcă în van să treacă mai departe, parcă ar fi niște Don Quijote moderni ce se luptă cu morile de vânt. Aproape că ne-am împins care pe care să trecem mai repede peste pietre, la un moment dat îmi venea să râd, dar intrasem în horă, trebuia să joc. Habar nu am ce era în capul lor, dar așa s-au petrecut lucrurile.

Totuși, cele două portugheze reușesc din nou să mă depășească, acum nu mai culeg flori și nici nu mai stau la taifas. Sunt foarte mirată de această schimbare de tactică. Au un avans bun înaintea mea, așa că mă străduiesc să le ajung din nou din urmă. Aaa, uite-le la poarta unei pensiuni, verifică

Manuela Sanda Băcăoanu

tariful, am impresia. Când să ajung și eu în preajma lor, le aud zicând doar atât:

  • Casanova?

– Casanova!

De parcă ar fi dorit ca eu să aud neapărat că ele merg la Casanova.  Mai urc un  deal în spatele lor,  iar când să ajung în vârf, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am pur și simplu o revelație. Păi eu am formulat o rugăciune pentru un pat la albergue Casanova, oare de ce nu am încredere că voi primi ceea ce am cerut? Pot să mai treacă încă o sută de portugheze, eu nu mă mai grăbesc. Ultimul kilometru l-am parcurs senină, fără nicio frustrare și fără să mă mai gândesc la eventualii competitori. A mai apărut un bărbat, cred că cel ce-și lingea rănile la Portomarin, dar și el mergea în dorul lelii și nici eu nu am grăbit pasul.

Albergue Casanova apare  brusc după  o cotitură, localitatea Casanova nici nu există, doar acest adăpost din pădurea fermecată, în care am reușit și eu să mă bat în van cu morile de vânt.

Intru cu mari emoții, la parter e un fel de hol mare, în care hospitalera stă la o măsuță și așteaptă pelerinii. E un lucru bun că mai așteaptă, înseamnă că mai sunt locuri. După ce achit taxa de 6 euro, mă trimite sus, ca să văd în care cameră doresc să locuiesc. Sunt doar două camere, dar dintr- una se aud multe voci, așa că deschid ușa celeilalte, în care le văd pe blondele nemțoaice. Una se odihnește, iar cealaltă trebăluiește prin rucsac. Nu-mi vine să-mi cred ochilor, doar ele și cu mine suntem în camera de 10 paturi, iar eu am alergat nebunește, gata să dau ortul popii.

Ce-i mai interesant, portughezele nu sunt nicăieri, iar peste un timp mai apare doar bărbatul ce-l văzusem mai devreme pe drum.

Nu știu dacă cele două femei au fost aievea sau doar doi îngeri trimiși să-mi încerce credința, oricum întâmplarea cu ele a fost extrem de stranie. Se mai poate și să nu fi avut

credencial și atunci nu se puteau caza la adăposturi de stat, doar la cele private. Aceasta a rămas o mare întrebare pentru mine , al cărei răspuns nu ştiu dacă-l voi afla vreodată.. Adevărul este că am primit o lecţie pe care am învăţat-o cu prisosinţă, aşa că sper să nu se mai repete niciodată.

Mă întorc la parter ca să spun în ce cameră mă cazez, iar după o scurtă convorbire cu hospitalera, care nu se descurca deloc cu cartea mea de identitate și nu știa care este orașul meu de reședință, am ajuns la un deplin acord că acesta este „Cluh”, și toată lumea a fost mulțumită. Ea nu știe altă limbă decât spaniola, iar eu nu știu cum să o întreb dacă au trecut pe aici două portugheze, așa că existența lor rămâne în continuare o enigmă pentru mine.

După veșnicul program administrativ, cobor la bucătărie, savurând deja (cu creierul, bineînțeles) supa în plic pe care voiam să o pregătesc. Aici găsesc un cuplu din Slovenia cred, cu fețele lungi. Este mașină de gătit, dar nu este veselă. Doar câteva căni se înșiră cuminți în dulapul din bucătăria care de altfel arată foarte bine. Probabil cei de aici s-au gândit că pelerinii doresc doar ceai sau cafea, nu mai au și alte preferințe culinare. Mă simt fericită că am farfuria de metal în care îmi fac salate, acum o voi folosi pe post de cratiță. Sunt singura care poate mânca ceva gătit, ceilalți se rezumă la ce mai au prin rucsaci.

Cu burta plină, urc în dormitor pentru binemeritata odihnă, dar nu apuc să pun bine capul pe pernă, că jos încep vociferări, râsete și vorbe nu tocmai inteligibile. Se pare că doi băieți care au ceva bere la bord, au venit aici și vorbesc cu cineva care deja este cazat. Mă rog la toți îngerii să nu fie cazați în camera noastră, dar s-ar părea că m-am speriat degeaba, fiindcă îi aud plecând. Cu toate că încă nu e chiar noapte deplină, îmi pun capul pe pernă, adormind fără să-mi mai pese dacă va mai fi cazat cineva în camera noastră. Până la urmă suntem 5 persoane în camera de 10 paturi, foarte convenabil, cel puțin din punctul de vedere al sforăiturilor. Înainte de a adormi, totuși ar fi bine să-mi notez:

Învățătura zilei: Dacă credința în Dumnezeu este doar de fațadă și nu totală și completă, grijile și emoțiile ne copleșesc tot timpul. Doar atunci când avem încredere că suntem ajutați ori de câte ori cerem acest lucru, viața noastră devine mult mai ușoară și mai ferită de stres.

Încetișor, întunericul pătrunde pe fereastra lângă care se găsește patul meu, trimițându-mă în lumea fermecată a viselor. Mulțumesc pentru această zi minunată, ziua în care am învățat că credința în Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât toate fricile și angoasele noastre. Dacă ai încredere, totul se rezolvă.

Celor care încă nu ați plecat pe Camino de Santiago vă doresc să puteți pleca cât mai curând, iar celor care ați fost, vă doresc ce-mi doresc și mie: GHICIȚI CE!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o peregrina în veci nevindecată

TERAPIA BOWEN LA DISTANȚĂ

Dragii mei prieteni,

Cred că pot să vă numesc așa, nu vă pot numi ”pacienți” fiindcă eu sunt terapeut și nu medic, iar ”clienți” sună prea sec, după mine.  Deci, revin, dragii mei prieteni, vreau să vă dau o veste bună acum, în acest vârtej de vești rele și anume că terapia Bowen se poate efectua și la distanță.

    Am mai experimentat acest lucru, dar pentru o singură persoană. Deoarece vremurile sunt așa cum sunt, voi face tot posibilul să vă ajut pe toți, fiecare la casa lui.

   M-am gândit că cel mai bine ar fi să ne ”întâlnim” pe calea undelor miercurea, la ora 19, când ar trebui ca toată lumea să fie acasă.

    Tot ce trebuie să faceți este să vă așezați în pat, pe burtă, la ora 19, fix. După 15 minute vă puteți întoarce pe spate, rămânând în stare de relaxare, fără televizor sau alte surse care vă pot conturba.

    Ședința se va termina la ora 20, dar puteți să mai stați câteva minute, dacă simțiți nevoia.

    O să lucrez pe digestie și respirator, fiind lucru în grup, nu pot să fac pentru fiecare altceva.

    Mă adresez în special celor care vin la cabinetul meu, dar dacă ați mai făcut terapie Bowen, puteți și d-vs. să participați.

    Dacă doriți informații suplimentare, mă puteți contacta în privat.

    De asemenea, aș dori să-mi spuneți cum și dacă ați simțit tratamentul la distanță.

    În speranța că voi putea fi de folos cât mai multor oameni, vă doresc                   SĂNĂTATE MULTĂ!

STAȚI ÎN CASĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master

Vin românii, vin acasă, vin… vin acasă, vin…!

 Acest titlu l-am obținut parafrazând cunoscutul cântec care spune: ” Vin românii, vin la Alba vin, vin la Alba vin!”

   În zilele acestea care au trecut peste noi de curând, am trecut cu toții prin toată gama de emoții și sentimente, de la spaima paroxistică vis-a vis de invizibilul virus, până la ura adâncă îndreptată asupra românilor care au fost nevoiți din nou să-și ia lumea-n cap, de astă dată pe drumul întoarcerii acasă.

   Am văzut de toate: un virus greu de ținut în frâu, decese pe bandă rulantă, teoria conspirației mai bine sau mai puțin bine argumentată, oameni responsabili care stau în casă și oameni dezinhibați și relaxați, care nu au catadixit să-și schimbe obiceiurile de dragul pandemiei.

   Nu mai dau amănunte, fiindcă știu că tuturor vă este capul plin de ultimele evenimente și întâmplări, care de care mai macabre.

    Ceea ce aș dori să remarc eu, este faptul că românii nu se dezmint, adică dacă până acum eram împărțiți în două tabere: noi (cei rămași acasă) și diaspora, acum, diaspora s-a splitat, îi avem pe cei care au rămas în țările care i-au adoptat, versus cei care s-au întors disperați acasă, nemaigăsind mijloace de trai în afara țării, din diverse motive: și-au pierdut locurile de muncă, familiile le sunt în România, mă rog nu sunt eu în măsură să-i judec și nici n-o fac.

DAR, căci aici există un mare DAR, felul în care s-au comportat un mare număr dintre cei reîntorși, mă face să-mi fie rușine că sunt concetățenii mei. Păi bine, omule, ai venit dintr-un focar de infecție, iar tu declari că vii din altă parte? De ce? Că ți-e frică de carantină? Dar când o să duci cadou de Paști familiei tale acest virus, iar în loc de sărbătoare, o  să ai înmormântare în familie, va fi bine?

   Nu mai comentez acum faptul că era mult mai bine să fie duși cu toții într-un singur loc (în hotelurile de pe litoral zicea cineva), să stea în condiții bune, dar  să fie păziți, că nu moare nimeni două săptămâni în carantină!!!

    Acum, că faptul este consumat, că avem stare de urgență și ordonanță militară, probabil că nu mai are rost să dăm vina pe nimeni, dar nu mă pot abține să nu le zic vreo două și celor care ieri erau la picnic,  se călcau pe picioare pe la biserici, sau ca să vadă icoane făcătoare de minuni sau se relaxau senini în parc, de parcă toată lumea era a lor. Atâta egoism transpare din toate aceste acțiuni, că ți se face rău!

 Am văzut în câteva zile tot ce poate fi mai josnic în om. Dacă spui ceva la adresa preoților care dau împărtășania cu aceeași linguriță tuturor enoriașilor, vine imediat un ”credincios” care te înjură de toți sfinții și  coboară cerul asupra ta, de necredincios ce ești. Mă întreb cum s-ar simți intubat, singur și fără nicio speranță… Mă întreb.

Dacă este voia lui Dumnezeu să se întâmple aceste lucruri, să nu uităm că tot El ne-a dat liberul arbitru, ne-a lăsat puterea de a judeca ce este bine și ce nu, pentru noi înșine și pentru cei din jur.

   Să aveți o noapte liniștită, fără fantome și fără gânduri suicidare!

În fond , CE VA FI, VA FI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Gânduri bune pentru OMENIRE – Buenas probabilidades para la humanidad-Buoni pensieri per l’umanità-Good thoughts for humanity-De bonnes pensées pour l’humanité

Ne aflăm într-o perioadă care ne pune la grea încercare, care ne face pe toţi oamenii egali şi ne aduce aminte de ceea ce suntem: nişte atomi în Univers. Am uitat de multă vreme că întregul are nevoie de fiecare celulă a sa pentru a fi cu adevărat complet şi sănătos, iar dezbinarea dintre noi, oamenii, foamea de mai mult şi mai bine pentru mine, fără să-mi pese că alături, cineva e bolnav sau nu are ce pune pe masă, a făcut ca Universul să se supere pe noi şi să ne reamintească lucrurile de care nu mai eram conştienţi.

Poate că nu este prea târziu să arătăm că putem fi empatici, că putem să ne iubim aproapele şi, mai ales, să părăsim sentimentele negative, egotice, care ne fac atât de mult rău, să nu ne mai credem buricul Pământului, fiindcă niciunul dintre noi nu este, nici măcar cel mai bogat om de pe planetă.

Ştiu că nimeni nu e dispus să piardă prea mult timp cu acest mesaj, aşa că vreau să fac apel la toţi locuitorii Terrei, ca în fiecare seară, la ora 21, timp de 10 minute să trimitem gânduri bune pentru întreaga omenire, pentru toţi oamenii de pe Pământ, pentru sănătate, prosperitate şi bună înţelegere. Nu are nicio importanţă religia, culoarea pielii sau cea politică, până la urmă, suntem cu toţii oameni. Vom reuşi noi, prin gândurile noastre, să facem ceea ce n-au reuşit conducătorii noştri, de-a lungul secolelor. Să aducem Pacea, Iubirea şi Sănătatea pe Pământ!

Estamos en un período que nos pone a prueba, lo que nos hace a todos iguales y nos recuerda lo que somos: algunos átomos en el Universo.
Hace mucho que olvidé que todo necesita su propia célula para ser verdaderamente completa y saludable, y la división entre nosotros, las personas, el hambre cada vez más y mejor para mí, sin que me importe que alguien más esté enfermo o no tiene nada que poner sobre la mesa, hizo que el universo nos molestara y nos recordara cosas de las que ya no éramos conscientes.Quizás no sea demasiado tarde para demostrar que podemos ser empáticos, que podemos amar a nuestro prójimo y, sobre todo, dejar los sentimientos negativos y egoístas que nos hacen sentir tan mal, que ya no creemos en el vientre de la Tierra, porque ninguno de ellos Ni siquiera somos el hombre más rico del planeta.Sé que nadie está dispuesto a perder demasiado tiempo con este mensaje, por lo que quiero hacer un llamamiento a todos los habitantes de la Tierra, como todas las tardes, a las 9 p.m., durante 10 minutos para enviar buenos pensamientos a toda la humanidad, a todas las personas. de la Tierra, por salud, prosperidad y buen entendimiento. No importa la religión, el color de la piel o el político, después de todo, todos somos personas. Lograremos, a través de nuestros pensamientos, hacer lo que nuestros líderes han fallado a lo largo de los siglos. ¡Trae paz a la tierra!
Siamo in un periodo che ci mette alla prova, il che ci rende tutti uguali e ci ricorda ciò che siamo: alcuni atomi nell'Universo. Ho da tempo dimenticato che l'intera cosa ha bisogno della propria cellula per essere veramente completa e sana, e la divisione tra noi, le persone, la fame di più e meglio per me, senza che mi interessi che qualcun altro sia malato o non ha nulla da mettere sul tavolo, ci ha fatto infastidire l'universo e ci ricorda cose di cui non eravamo più consapevoli.Forse non è troppo tardi per dimostrare che possiamo essere empatici, che possiamo amare il nostro prossimo e, soprattutto, lasciare i sentimenti negativi ed egoistici che ci rendono così cattivi, che non crediamo più al ventre della Terra, perché nessuno di loro non siamo nemmeno l'uomo più ricco del pianeta.
So che nessuno è disposto a perdere troppo tempo con questo messaggio, quindi voglio fare appello a tutti gli abitanti della Terra, come ogni sera alle 21, per 10 minuti, per inviare buoni pensieri a tutta l'umanità, a tutte le persone. dalla Terra, per salute, prosperità e buona comprensione. Non importa la religione, il colore della pelle o quello politico, dopo tutto, siamo tutti persone. Riusciremo, attraverso i nostri pensieri, a fare ciò che i nostri leader hanno fallito nel corso dei secoli. Porta la pace sulla terra!
We are in a period that puts us to the test, which makes us all equal people and reminds us of what we are: some atoms in the Universe. I have long forgotten that the whole thing needs its own cell to be truly complete and healthy, and the division between us, the people, the hunger more and better for me, without me caring that someone else is sick or has nothing to put on the table, it made the universe annoy us and remind us of things we were no longer aware of.Perhaps it is not too late to show that we can be empathetic, that we can love one another and, above all, leave negative, egotistical feelings that make us so bad, that we no longer believe in the Earth's belly, because none of them we are not even the richest man on the planet.
I know that no one is willing to waste too much time with this message, so I want to appeal to all the inhabitants of the Earth, as every evening, at 9 pm, for 10 minutes to send good thoughts to all mankind, to all people. from the Earth, for health, prosperity and good understanding. No matter the religion, the color of the skin or the political one, after all, we are all people. We will succeed, through our thoughts, to do what our leaders have failed over the centuries. Bring Peace to Earth!

Nous sommes dans une période qui nous met à l'épreuve, qui nous rend tous égaux et nous rappelle ce que nous sommes: des atomes dans l'Univers. J'ai oublié depuis longtemps que le tout a besoin de sa propre cellule pour être vraiment complet et sain, et la division entre nous, les gens, la faim de plus en plus meilleure pour moi, sans que je me soucie que quelqu'un d'autre soit malade ou n'ayant rien à mettre sur la table, cela nous a énervés et nous a rappelé des choses dont nous n'étions plus conscients.
Il n'est peut-être pas trop tard pour montrer que nous pouvons être empathiques, que nous pouvons nous aimer et, surtout, laisser des sentiments négatifs et égoïstes qui nous rendent si mauvais, que nous ne croyons plus au ventre de la Terre, car aucun d'eux nous ne sommes même pas l'homme le plus riche de la planète.e sais que personne ne veut perdre trop de temps avec ce message, je veux donc lancer un appel à tous les habitants de la Terre, comme chaque soir, à 21 heures, pendant 10 minutes pour envoyer de bonnes pensées à toute l'humanité, à tout le monde. de la Terre, pour la santé, la prospérité et la bonne compréhension. Peu importe la religion, la couleur de la peau ou la politique, après tout, nous sommes tous des gens. Nous réussirons, par nos pensées, à faire ce que nos dirigeants ont échoué au cours des siècles. Apportez la paix sur Terre!


Manuela Sanda Băcăoanu, un atom din Univers











ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!

   La început, aveam doar impresia că tot haosul acesta ni se trage de la conducătorii noștri, nu doar din România ci de pe întreaga planetă, dar acum sunt sigură de acest lucru.

   Mai întâi, oficialii chinezi au ascuns pentru vreo două luni adevărul despre ceea ce se întâmpla în țara lor, lăsând ca virusul să se împrăștie nestânjenit, în toată lumea. Partidul Comunist Chinez nu putea să-și păteze fața cu o asemenea grozăvie, în comunism curge doar lapte și miere, toate sunt bune și frumoase, bolile nu ne ating… Ca la noi, în vremurile de tristă amintire, când trebuia să asculți Europa Liberă, pentru a mai afla ce se întâmplă cu adevărat în lume și în țara ta.

Bun, într-un final, s-a aflat!

Așa, și? Italiei, buna prietenă a Chinei, cu care are multe contacte economice (asta nefiind neapărat un lucru rău, știm cu toții că avem în jurul nostru mai peste tot numai lucruri ”made in China”), nu  i-a venit să creadă. Așa că, pentru a nu-i discrimina pe chinezii proaspăt întorși din focarele de infecție  în Italia după Anul Nou Chinezesc, un oficial al guvernului italian a dat o directivă, sau nu știu cum s-o denumesc, o recomandare la nivelul populației, sub denumirea: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!!!

  Da, acum este incredibil, o prostie mai mare nu cred că se putea face, ideea este că italienii, un popor cu sânge fierbinte și bine intenționat, s-au conformat. Cum prindeau un chinez, cum îl îmbrățișau, ca să nu se simtă discriminat, iar rezultatele se văd, nu mai trebuie alte comentarii.

Austria știa despre virusul ucigaș și despre răspândirea lui în stațiunea de schi cu nume de nepronunțat, dar a preferat să nu le strice afacerile celor care investeau acolo. Și iacă-așa, viruselul a plecat prin toată Europa, împreună cu mii de oameni.

    Dacă azi, 26 martie 2020, sunt descoperiți zilnic mii de oameni infectați, iar pandemia încă n-a ajuns la vârf, oare ce ne mai așteaptă?

    Tot ce ne rămâne este să rămânem (era să zic pozitivi, dar asta e de rău acum), calmi și să fim optimiști. Dar nu ca optimistul acela din banc.

Pesimistul: Mai rău, nu se poate!

Optimistul: Ba se poate!

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață ce avea Apusenii pe tălpi…

Etapa a VI-a: Poşaga – Sălciua – Baia De Arieş – Lupşa – Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni

După cum spuneam, acest ghid este în lucru şi într-o continuă schimbare. Am sărit peste câteva etape, deoarece între Vidolm şi Poşaga nu am definitivat traseul deocamdată, lucru care nu mă împiedică însă să duc acest ghid mai departe, pe porţiunile pe care le-am marcat deja.

Dragă pelerinule, ai intrat deja în atmosfera acestui minunat drum prin Apuseni, te-ai familiarizat cu particularităţile lui şi ai rămas de multe ori în extaz în faţa frumuseţilor presărate la tot pasul în calea ta.

Facem un pas mai mare în faţă astăzi, trecând direct la ieşirea din localitatea Poşaga, pe care ai văzut-o şi te-a fermecat, dar e cazul să pleci mai departe. Te întâlneşti din nou cu râul Arieş, pe malul căruia vei petrece această zi.

De la Poşaga la Sălciua vei merge pe şosea, n-am găsit altă variantă până în acest moment. Drumul este însă foarte pitoresc, nu este extrem de circulat, iar până la Sălciua sunt în jur de 8 km. Vei întâlni popasul de la Cascada Şipote, un loc care sunt sigură că va deveni faimos pe internet, toţi cei care trec pe acolo fac nenumărate fotografii.

Ajungi apoi la Sălciua, o localitate cu multe pensiuni şi chiar mai multe locuri de vizitat; iată un link:

La Sălciua găseşti baruri, restaurante şi magazine alimentare.

Iată şi locuri în care te poţi caza la Sălciua, în caz că doreşti să explorezi împrejurimile:

https://www.google.com/search?client=firefox-b&sxsrf=ALeKk00pKn2tWifltDzUebnYKxQZhlYFIA%3A1583233502608&ei=3jleXpXmJJee1fAPxO-fmAM&q=cayare+la+salciua&oq=cayare+la+salciua&gs_l=psy-ab.3..0i22i30l9.59826.63514..63826…0.2..1.404.2770.0j15j1j0j1……0….1..gws-wiz…….0i71j35i39j0i67j0i131j0j0i10j0i13.5G36muO-vfY&ved=0ahUKEwiVzZO0lP7nAhUXTxUIHcT3BzMQ4dUDCAo&uact=5

Sper că drumul pe şosea nu te-a obosit prea tare, vei trece acum pe partea dreaptă a Arieşului, dacă urmezi săgeţile galbene.

Ai ajuns, în sfârşit, într-o zonă destul de asemănătoare cu Camino del Norte, poate un pic mai sălbatică. Drumul la început asfaltat, se transformă într-unul desfundat, apoi, într-o cărare… Cu suişuri şi coborâşuri dese, vei parcurge o zonă montană destul de scurtă, după care vei traversa din nou Arieşul, de data aceasta pe o punte. Nu-ţi fie teamă, nu privi în jos la apa care se grăbeşte spre vărsare, ţelul tău este malul celălalt, pe care, iată, ai ajuns.

Mai ai o porţiune pe şosea trecând prin satele Brăzeşti şi Sartăş, când săgeţile te vor informa că trebuie să traversezi iarăşi Arieşul, pe un pod, dar, surpriză, la capătul celălalt te aşteaptă o scară din lemn. Cu mare grijă ajungi jos, o iei la dreapta pe un drum nu prea circulat, iar peste vreo doi km, ajungi la Baia de Arieş fostă localitate minieră, cu locuri de cazare şi de vizitat, cu magazine alimentare şi tot ce-şi mai doreşte un pelerin, un părculeţ cu bănci, în care te poţi odihni, dacă nu vrei să dormi aici.

Pensiunea Roua Muntelui şi Pensiunea Fructele Pădurii vă stau la dispoziţie.

Iată o listă cu obiective turistice din Baia de Arieş: Biblioteca orasenească, Bustul lui Avram Iancu, Colţul Bulzului, Fagul Impăratului – un arbore ale carui frunze nu cad, Biserica de lemn Învierea Domnului, Biserica Romano-Catolică, Mănăstirea Martirii Neamului, Manastirea Ponor, Mocanita, un mod inedit de a vedea imprejurimile Arieşului,Monumentul Minerilor, Parcul Central, Muzeul etnografic Nicolae Sima, Strandul din localitate.

După cum vezi, nu te poţi plictisi la Baia de Arieş. Dacă nimereşti într-o zi toridă, îţi recomand ştrandul, e nou, cu apă filtrată, încălzită şi foarte curat.

Dacă ai ales să pleci mai departe, vei vedea unele dintre obiectivele turistice menţionate în lista de mai sus, primul fiind Fagul Impăratului, un fag foarte special, monument al naturii, dintr-o specie care-şi schimbă frunzele doar o dată la doi ani: într-un an sunt verzi, iar în celălalt, ruginii. Impunător şi falnic, este însoţit şi de o poveste, se spune că la poalele lui stătea Avram Iancu, iar pe şosea, peste Arieş, era Împăratul Franz Joseph, ultimul mare principe al Transilvaniei, căruia Avram Iancu i-a strigat peste râu că un nebun şi un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată.

Urmând drumul, vei ajunge la Mănăstirea de maici Martirii Neamului, pe vârful unui deal, înconjurată de verdeaţă. Un loc minunat de reculegere şi de aduceri aminte.

Înconjurând mănăstirea prin partea stângă, începi să cobori pe un drum strâmt, printre case de acum o sută de ani şi vei ajunge din nou la Arieş, pe care-l traversezi pe un pod, iar până în centrul localităţii Lupşa ai mai puţin de 2 km, pe şosea.

Imediat pe dreapta este pensiunea Galaxi, unde găseşti cazare şi masă, apoi, alte pensiuni te aşteaptă.

Voi mai încărca şi alte fotografii, drum bun, pelerinule!

Manuela Sanda Băcăoanu