Ziua a douăzeci și șasea– 17.08.2012 Portomarin – Casanova – 31 kilometri

Deoarece totul a devenit foarte trist pe aici, m-am gândit să vă abat puțin gândurile și să vă duc un pic pe Camino de Santiago, între Pământ și Cer, între paginile primei mele cărți.

Mă trezesc plină de energie, și mă grăbesc să-mi adun rufele puse la uscat, pe marginea patului. Astă noapte am fost trezită de venirea celor ce lipseau din dormitor, o ceată de tineri care probabil fac turism, nu pelerinaj. Au stat până târziu pe afară, pe la terase, sau mai știu eu pe unde, dar uite că acum sunt treji și gata de drum. Tinerețe, tinerețe…

Părăsesc adăpostul fără să știu încotro trebuie să merg, de obicei mă orientez de cu seară în ce direcție trebuie să o iau dimineața, dar ieri nu am văzut nicio săgeată și eram prea ostenită ca să mai fac cercetări. Noroc că odată cu mine mai pleacă și alții, așa că o să-i urmez, și gata. Nu știu de ce, mi se pare că acest oraș ar trebui să aibă gust de portocală, probabil datorită faptului că numele lui seamănă cu numele portocalei.

Sunt de-a dreptul decepționată, atunci când constat că trebuie să ne întoarcem la podul pe care am intrat ieri în oraș. De obicei, Camino traversează localitatea, nu mergi până la albergue și pe urmă te întorci pe același drum. Posibil să nu mai fie o altă ieșire în direcția noastră de mers, așa că mă resemnez să fac ceea ce face toată lumea, lucru cam greu pentru mine în general.

E foarte plăcut acum de dimineață, o atmosferă destul de umedă, dar nu e nici cald, nici frig, tocmai bine pentru a călători. Iată că am ajuns la podul pe care l-am trecut și ieri, de astă dată îl parcurg în sens invers, dar mi se pare total deosebit, parcă ar fi un alt pod și o altă apă. Asta mă duce cu gândul la diversele moduri în care privim o problemă, și la diferitele „adevăruri” despre același subiect. Dacă un simplu pod poate arăta diferit la alte ore ale zilei și parcurs în sensuri diferite, atunci cum să nu fie diferite percepțiile oamenilor

despre același subiect, fiecare crezând că el are dreptate, și totodată exprimându-și foarte sincer părerea.

E prea devreme pentru filozofie, așa că mă mulțumesc să-i observ pe cei care trec pe lângă mine, oameni pe care nu i-am mai întâlnit deloc și care se pare că se cunosc, discută lucruri banale, doar așa, ca să treacă vremea. Am intrat în pădure, e foarte plăcut drumul, nu urcă prea abrupt și nici nu coboară, azi am parte de un Camino cuminte, cel puțin până la această oră.

Totul se derulează conform programului, chiar mi se pare că va fi o zi banală, dar „Nu zice hop, până nu ai sărit gardul!”, spune o veche vorbă românească.

Cum mergeam eu așa prin pădure, fără niciun chef aș putea spune, iată că rugămintea de a mă „distra”, de a mă scoate din monotonie mi-a fost ascultată, iar pe lângă mine trece un grup de coreeni mai mici și mai mari. Nimic deosebit până în acest punct, pe Camino am văzut foarte mulți coreeni, drept că cei de azi îi depășesc numeric, sunt 19 la număr. Am putut să-i număr fiindcă merg în șir indian, ba mai bat și pas de cadență. Trebuie să le spun să nu facă asta pe pod, s-ar putea să intre în vibrație și să se prăbușească. (Cel puțin așa susținea teoria micilor vibrații a lui Nicu Constantinescu, după câte-mi aduc aminte.)

Mi se pare amuzant pentru un privitor din exterior, dar nu știu ce m-aș face dacă aș fi nevoită să merg în cadență zeci de kilometri în fiecare zi, fără a putea să măresc sau să încetinesc pasul atunci când am chef. Grupa de copii și adolescenți se află sub oblăduirea unui „el” și a unei „ea”, care au transformat pelerinajul în marșul forțat al unor soldăței roboți. Cei mai tineri dintre ei au cam 11-12 ani, iar cei mai mari, probabil sunt la liceu. Săracii de ei, nu pot ieși din rând nici pentru o „pană de pelerin”, la adăpostul tufișurilor. Sunt curioasă ce amintiri vor purta acestui marș pe un drum care trebuie să fie al libertății, noi toți am venit aici pentru a fi mai liberi, pentru a ne descătușa de lanțurile cotidianului și pentru a trăi puțin doar pentru noi înșine,  fără alte obligații ce ne sufocă în viața de zi cu zi, chiar dacă nu ne dăm seama uneori.

Săracii roboței, mi-e milă mai ales de cei mai mici, nu au timp să privească în părți, sunt atenți la picioare, să nu se împiedice și să păstreze ritmul. O perioadă merg în spatele lor, dar apoi rămân în urmă, mai bine să nu mai văd ce Camino chinuit sunt obligați să străbată. Îmi vine acum iar în minte întâmplarea cu podul, poate pe ei nu-i deranjează, poate așa au fost crescuți, în disciplină, deci li se pare că e normal ceea ce li se întâmplă. Prefer această variantă, celei în care sunt niște bieți soldăței roboței, care-și plâng de milă. S-ar putea ca eu să fiu singura care face asta, așa că, să-l lăsăm pe fiecare cu soarta lui, mai ales dacă e mulțumit de ea.

Multă lume a trecut azi pe lângă mine, dar acum parcă s-au mai rărit. Aa, uite-i, sunt cu toții pe o terasă, se răcoresc cu un suc. Uite-i și pe micii coreeni, stau cuminți și beau suc, sau mănâncă înghețată. Văd că au și momente „dulci”, nu doar amare, pe parcursul călătoriei lor.

Îi las să  se bucure de  momentul de  respiro și plec mai departe, cu gândul la întâmplarea care cu câteva zile în urmă m-a adus aproape de poarta spre tărâmul celălalt, și mai ales mă sâcâie în continuare întrebarea: de ce „O Cebreiro” a fost cuvântul care parcă m-a îmbolnăvit și care m-a chinuit o noapte întreagă? Profit de faptul că am rămas din nou singură pe drum și mă retrag în pădure, unde un buștean imens, doborât la pământ de mai mult timp după cum arată, mi se pare locul ideal pentru a face un popas și o meditație. Sunt cam 10 ani de când practic meditația, așa că am devenit oarecum expertă. Am găsit răspunsul multor întrebări în timpul meditațiilor, și chiar dacă pe moment părea neverosimil, întotdeauna s-a adeverit. Poate celor cărora meditațiile le sunt total necunoscute  să  li  se  pară cam dubioasă această practică, dar vă asigur că nu e vorba de nimic supranatural. Învățații lumii au descoperit cu mii de ani în urmă că toate răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să descoperim calea care duce la ele. Se spune că întreaga cunoaștere este stocată în așa zisa Bibliotecă Universală, nu avem decât să punem întrebarea potrivită, iar răspunsul va apărea la momentul oportun. În ultimul timp, tot mai mulți oameni și-au dat seama de acest lucru, așa că sper să nu vi se pară că vorbesc prostii.

Mă așez comod pe buștean, și mă gândesc cu intensitate la Iisus, e prietenul meu cel mai bun, și întotdeauna mă ajută, atunci când dau de greu. Ca de obicei, îmi apare îmbrăcat în straie albe, și e undeva la marginea deșertului. Îl întreb care este semnificația acestui  cuvânt,  „O  Cebreiro”,  știu că e numele unei așezări, dar de ce a fost atât de puternic impregnat în mintea mea, încât l-am pronunțat fără încetare o noapte întreagă, iar la venirea zorilor eram deja bolnavă? Răspunsul a venit după câteva minute, total neașteptat.

  • Pe la anul 1400 ai fost soldat, și ți-ai pierdut viața într-o luptă ce s-a dat în aceste locuri. Dacă în acea zi ai fi ajuns până la O Cebreiro, s-ar fi putut ca din nou să mori, energia locului te chema și totodată îți dădea de știre să te ferești. Faptul că ai plecat, te-a salvat.

Doamne, de aceea voiam eu cu tot dinadinsul să părăsesc acel albergue, unde o după masă întreagă am fost „între zi și noapte”. Acum totul se luminează, mulțumesc îngerului meu păzitor care m-a ajutat să ies din impas și să fiu destul de convingătoare pentru ca ambulanța să vină, să mă ia de acolo, din acel loc unde energiile prezente se învălătuceau cu cele din vechime, iar sufletul meu era în mare impas.

Când credeam că am primit toate informațiile de care aveam nevoie, chipul lui Iisus dispare, iar în locul lui îi văd pe mama și pe tatăl meu, probabil în vremurile în care eu eram un soldat ucis în luptă. Mama mea e îmbrăcată în negru și foarte supărată, iar tatăl meu are o figură de om neevoluat spiritual, violent, mi se pare că arată ca un criminal, de fapt îmi dau seama că e dus cu o căruță, pentru a fi decapitat. Nu mai văd scena decapitării, doar cum e urcat pe un podium, iar mulțimea urlă ceva. Viziunea se oprește aici, dar eu încep să tremur, și trebuie să beau apă ca să-mi revin.

Tatăl meu a avut ani de zile dureri la ceafă, migrene ce-l țineau zile întregi țintuit în pat, dar nimeni nu știa care este cauza. Doar eu l-am putut ajuta, aplicându-i proceduri ale terapiei Bowen. Acum îmi dau seama că durerea lui venea din altă viață, atunci când a fost decapitat.

Mă simt un pic mai bine, dar mai trebuie să stau ca să- mi revin, după șocul celor aflate. Nu mi-am putut da seama ce legătură am avut în acea viață cu părinții mei actuali, dar sigur am fost rude, altfel nu mi-ar fi apărut în viziunea ce m-a lovit ca un ciocan în moalele capului.

Pădurea este la fel de ospitalieră, păsările au același ciripit, dar eu nu mai sunt aceeași. Acum am răspunsuri, totuși nu pot spune că mă simt mai bine. Pentru a accepta tot ce am aflat am nevoie de ceva timp, așa că părăsesc bușteanul și plec la drum, poate noile impresii de călătorie vor estompa puțin veștile ce mi-au parvenit pe calea meditației.

Toată lumea merge azi până la Palas de Rei, (palatul regelui cred că se traduce), dar eu sper să ajung mai departe, cu toate că picioarele mele încă mai simt oboseala zilei de ieri, când am parcurs 47 de kilometri.

Ies din pădure și o iau pe lângă șosea, așa cum indică dragile de săgeți galbene. Mă întreb oare cum mă voi mai orienta după ce părăsesc Camino, fără ele? Mi-a intrat atât de mult în obișnuință să caut scoica sau săgețile, încât mă voi simți cumva incompletă fără ele.

E iarăși foarte cald, dar nu vă spun ceva nou. Totuși, în această căldură, parcă răzbate un iz de toamnă, cu toată melancolia ei, câteva frunze galbene căzute pe marginea drumului îmi amintesc de rotirea anotimpurilor și de faptul că nu doar sfârșitul călătoriei mele e aproape, ci și sfârșitul acestei veri minunate, cea mai minunată din întreaga mea existență.

Un grup de pelerini gălăgioși mă ajung din urmă, am mai menționat cred că pe ultimii 100 de kilometri multă lume vine să facă mai mult turism decât pelerinaj, profitând de prețurile mici din albergue, își petrec câteva zile pe Camino, iar la sfârșit primesc o diplomă de pelerin la fel cu cea primită de cei ce fac tot drumul, nu doar o părticică. Acuma să nu fiu rea, bineînțeles că și ei merită acea diplomă, mai ales dacă nu pot, dintr-un motiv sau altul, să parcurgă întreg Camino.

Drumul începe să urce destul de puternic, parcă simt că oboseala ce s-a acumulat în ultimele săptămâni începe să-și facă de cap. S-a acumulat peste tot în corp, dar parcă cel mai mult în picioare, ele săracele au fost cel mai mult

„întrebuințate”.

Sună telefonul, iar de la celălalt capăt (al firului era să zic) dar cred că mai bine al continentului, vocea soțului meu mă scoate din starea nu tocmai bună în care alunecasem, fără să-mi dau seama. S-ar părea că cei dragi au o conexiune specială cu noi, iar atunci când ai mai mare nevoie de o încurajare, sunt acolo, și simți că nu ești singur pe lume. Îmi povestește că sunt la Lupșa cu toată gașca, fac bulion și pun murături. În acea clipă, simt că mi-ar plăcea și mie mai mult să fiu la Lupșa și să fac bulion, decât singură pe coclauri, cu durerea asta de picioare care a apărut de nu știu unde și pe care credeam că am depășit-o cu zile în urmă. Îmi spune că sunt obosiți, dar mi-aș dori și eu o oboseală de acel fel, care până mâine trece ca și când nu ar fi fost. Îmi vine să-i spun că oricât ar fi ei de obosiți, eu sunt mult mai obosită, dar las asta doar la nivel de gând, ce rost are să-l mai încarc și pe el cu greutățile mele?

Drumul devine din nou destul de ușor de parcurs, așa că trec și eu la sentimente mai pozitive. Doar n-o să mă dau bătută acum la finiș, numai așa, că am eu hachițe.

Dintr-o dată se aude un zgomot, ca un bâzâit la început, apoi devine din ce  în  ce  mai  puternic,  și-mi  dau  seama că trec pe lângă un adăpost de câini, ce scot niște sunete

ireproductibile, presimțindu-și probabil sfârșitul, ce se apropie cu pași repezi. În exterior nu se vede nimic, sunt niște clădiri care nu-ți spun ce drame se consumă înăuntru, dacă nu ai auzi urletele jalnice ale locatarilor. Trec pe partea cealaltă a drumului, de parcă așa se aude mai puțin intens, parcă dintr-un sentiment de vinovăție a noastră, a tuturor oamenilor, care am permis ca rasa câinească să se înmulțească în asemenea hal, încât nu mai putem să o stăpânim. Pe vremuri, nu auzeai de câini fără stăpân, care să trăiască de capul lor pe străzi. Acum e ceva cu totul obișnuit și nimeni nu se mai miră, iar autoritățile fac și ele ce pot. Depășesc locul cu multă milă pentru cei ce-l locuiesc, dar din păcate cu sentimentul neputinței de a face ceva pentru bietele suflete.

S-ar părea că mă apropii de Palas de Rei, cel puțin așa pare peisajul, parcă am intrat într-un parc imens, cu copaci bine tunși și frezați, ca să arate cât mai fotogenic. Pe partea dreaptă văd un albergue, și mai mulți tineri care deja s-au cazat. Uite și ceva cu totul inedit, un centru de informare pentru pelerini, primul pe care-l găsesc deschis de când sunt pe Camino. O fată amabilă îmi spune că pot găsi cazare aici sau în oraș, (până unde mai sunt 4 kilometri). Îi spun că aș vrea să merg până la Casanova, e un albergue mic, cu 20 de locuri, iar numele de Casanova îmi sună bine. Fata e reticentă, zice că s-ar putea ca locurile să fie ocupate până ajung eu, mai ales că de aici mai am 11 kilometri, iar apoi nu mai este niciun albergue municipal pe următorii 15 kilometri. Îi mulțumesc frumos, și plec spre oraș. Ultima parte a drumului până în oraș a fost destul de grea, cu toate că am mers mult prin pădure, totuși era foarte cald. Se simte deja apropierea oceanului, umezeala crescută face ca și temperatura să fie percepută ca mai ridicată.

Ajung în oraș fără niciun chef, aici e un albergue destul de plin după cum se vede, așa că eu merg mai departe. Nu am remarcat nimic special în acest orășel, am urmat doar săgețile galbene, care după câteva cotituri pe diverse străduțe,

te scot direct în câmp. Înainte de a ieși chiar afară din oraș, simt nevoia să mă odihnesc pe o bordură, la umbră. E deja ora 3,30 după masă, iar soarele strălucește cât poate el de tare, trimițându-și săgețile arzătoare asupra noastră.

Cum stau eu așa pe marginea străzii, iată că pe lângă mine trec două fete înalte și blonde, vorbind nemțește. Chiar dacă nu ar fi vorbit, aș fi știut ce nație sunt, după alură și culoare: rasa ariană. Îmi aduc aminte de sfatul fetei de la centrul de informare: să mă grăbesc, fiindcă s-ar putea să nu mai găsesc loc, așa că mă ridic rapid de pe jos, precis și cele două fete merg la Casanova. Bine că grosul pelerinilor a rămas aici.

Arată foarte bine amândouă, ca scoase din cutie, dar una dintre ele, mai subțirică, îmi atrage atenția fiindcă poartă o bluză de un alb imaculat și o pereche de pantaloni scurți roz. Cu siguranță nu sunt de mult pe Camino, altfel cum ar fi reușit să spele atât de bine hainele cu apă rece? Or fi având ele vreun săpun nemțesc special, sau vreun pitic ce face serviciul de spălător zilnic?

Eu, cu ale mele, dar nemțoaicele se îndepărtează văzând cu ochii. Îmi dau seama că nu le pot întrece, ar fi culmea, ele cu picioare de doi metri, iar eu cu întreaga înălțime de1 m  62.

Mă rog lui Iisus și Sfântului Iacob să găsesc loc în albergue, și lăsând această grijă în seama lor, încep să mă bucur din nou de frumusețea peisajului, care acum e un drum de țară, mărginit în ambele părți de veșnicele garduri din piatră. Aceste garduri au mai multe proprietăți: nu putrezesc din cauza ploii, nu se degradează în niciun fel, pentru construirea lor nu a murit niciun copac, iar materia primă a fost gratuită, sunt pietre pe aici câte vrei. În multe locuri, am observat că pietrele au fost adunate de pe teren și aglomerate la marginea acestuia, pentru a-l face bun pentru agricultură.

Cum drumul nu dă semne că ar vrea să se termine, mă opresc să iau masa, cocoțată pe gard. Mai am ceva brânză și o roșie, meniul casei. Tocmai când voiam să strâng masa, apar

două personaje pe care nu știu în ce categorie să le încadrez: două portugheze, probabil ceva mai tinere decât mine, cu rucsăcei minusculi în spate și sporovăind în gura mare. Le- aș putea asemăna cu două căprițe ce sar ba pe un gard ca să rupă o frunză, ba pe altul fiindcă au văzut un fir de iarbă mai gustos. Portughezele mele nu culegeau frunze și iarbă, ci flori. Mă salută politicoase și binedispuse, apoi își văd de ale lor, fără nicio grabă sau stres.

Deodată, mă pălește spiritul de competiție și-mi dau seama că două nemțoaice plus două portugheze fac deja 4, deci mult mai puține locuri în albergue rămase pentru mine, fără să-i mai socotim pe pelerinii ce s-au cazat deja.

Sar repede de pe gard și măresc pasul, în ideea că le voi întrece pe cele două îndrăgostite de culesul florilor, dar parcă e un făcut, când văd că le voi întrece, merg și ele mai repede, iar cu băgăjelele minuscule ce le au pe spate, pot merge mult mai rapid decât mine.

Aproape că-mi dau duhul încercând să țin pasul cu ele, ajungem la o cotitură unde atunci când plouă apa staționează, pentru că sunt puse niște pietre imense pe care să poată trece drumeții. Parcă am fi la concursurile acelea la care trebuie să străbați printre niște mașinării ce oricum în final te aruncă într-o apă tulbure, de ți-e milă și să-i privești pe cei ce încearcă în van să treacă mai departe, parcă ar fi niște Don Quijote moderni ce se luptă cu morile de vânt. Aproape că ne-am împins care pe care să trecem mai repede peste pietre, la un moment dat îmi venea să râd, dar intrasem în horă, trebuia să joc. Habar nu am ce era în capul lor, dar așa s-au petrecut lucrurile.

Totuși, cele două portugheze reușesc din nou să mă depășească, acum nu mai culeg flori și nici nu mai stau la taifas. Sunt foarte mirată de această schimbare de tactică. Au un avans bun înaintea mea, așa că mă străduiesc să le ajung din nou din urmă. Aaa, uite-le la poarta unei pensiuni, verifică

Manuela Sanda Băcăoanu

tariful, am impresia. Când să ajung și eu în preajma lor, le aud zicând doar atât:

  • Casanova?

– Casanova!

De parcă ar fi dorit ca eu să aud neapărat că ele merg la Casanova.  Mai urc un  deal în spatele lor,  iar când să ajung în vârf, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am pur și simplu o revelație. Păi eu am formulat o rugăciune pentru un pat la albergue Casanova, oare de ce nu am încredere că voi primi ceea ce am cerut? Pot să mai treacă încă o sută de portugheze, eu nu mă mai grăbesc. Ultimul kilometru l-am parcurs senină, fără nicio frustrare și fără să mă mai gândesc la eventualii competitori. A mai apărut un bărbat, cred că cel ce-și lingea rănile la Portomarin, dar și el mergea în dorul lelii și nici eu nu am grăbit pasul.

Albergue Casanova apare  brusc după  o cotitură, localitatea Casanova nici nu există, doar acest adăpost din pădurea fermecată, în care am reușit și eu să mă bat în van cu morile de vânt.

Intru cu mari emoții, la parter e un fel de hol mare, în care hospitalera stă la o măsuță și așteaptă pelerinii. E un lucru bun că mai așteaptă, înseamnă că mai sunt locuri. După ce achit taxa de 6 euro, mă trimite sus, ca să văd în care cameră doresc să locuiesc. Sunt doar două camere, dar dintr- una se aud multe voci, așa că deschid ușa celeilalte, în care le văd pe blondele nemțoaice. Una se odihnește, iar cealaltă trebăluiește prin rucsac. Nu-mi vine să-mi cred ochilor, doar ele și cu mine suntem în camera de 10 paturi, iar eu am alergat nebunește, gata să dau ortul popii.

Ce-i mai interesant, portughezele nu sunt nicăieri, iar peste un timp mai apare doar bărbatul ce-l văzusem mai devreme pe drum.

Nu știu dacă cele două femei au fost aievea sau doar doi îngeri trimiși să-mi încerce credința, oricum întâmplarea cu ele a fost extrem de stranie. Se mai poate și să nu fi avut

credencial și atunci nu se puteau caza la adăposturi de stat, doar la cele private. Aceasta a rămas o mare întrebare pentru mine , al cărei răspuns nu ştiu dacă-l voi afla vreodată.. Adevărul este că am primit o lecţie pe care am învăţat-o cu prisosinţă, aşa că sper să nu se mai repete niciodată.

Mă întorc la parter ca să spun în ce cameră mă cazez, iar după o scurtă convorbire cu hospitalera, care nu se descurca deloc cu cartea mea de identitate și nu știa care este orașul meu de reședință, am ajuns la un deplin acord că acesta este „Cluh”, și toată lumea a fost mulțumită. Ea nu știe altă limbă decât spaniola, iar eu nu știu cum să o întreb dacă au trecut pe aici două portugheze, așa că existența lor rămâne în continuare o enigmă pentru mine.

După veșnicul program administrativ, cobor la bucătărie, savurând deja (cu creierul, bineînțeles) supa în plic pe care voiam să o pregătesc. Aici găsesc un cuplu din Slovenia cred, cu fețele lungi. Este mașină de gătit, dar nu este veselă. Doar câteva căni se înșiră cuminți în dulapul din bucătăria care de altfel arată foarte bine. Probabil cei de aici s-au gândit că pelerinii doresc doar ceai sau cafea, nu mai au și alte preferințe culinare. Mă simt fericită că am farfuria de metal în care îmi fac salate, acum o voi folosi pe post de cratiță. Sunt singura care poate mânca ceva gătit, ceilalți se rezumă la ce mai au prin rucsaci.

Cu burta plină, urc în dormitor pentru binemeritata odihnă, dar nu apuc să pun bine capul pe pernă, că jos încep vociferări, râsete și vorbe nu tocmai inteligibile. Se pare că doi băieți care au ceva bere la bord, au venit aici și vorbesc cu cineva care deja este cazat. Mă rog la toți îngerii să nu fie cazați în camera noastră, dar s-ar părea că m-am speriat degeaba, fiindcă îi aud plecând. Cu toate că încă nu e chiar noapte deplină, îmi pun capul pe pernă, adormind fără să-mi mai pese dacă va mai fi cazat cineva în camera noastră. Până la urmă suntem 5 persoane în camera de 10 paturi, foarte convenabil, cel puțin din punctul de vedere al sforăiturilor. Înainte de a adormi, totuși ar fi bine să-mi notez:

Învățătura zilei: Dacă credința în Dumnezeu este doar de fațadă și nu totală și completă, grijile și emoțiile ne copleșesc tot timpul. Doar atunci când avem încredere că suntem ajutați ori de câte ori cerem acest lucru, viața noastră devine mult mai ușoară și mai ferită de stres.

Încetișor, întunericul pătrunde pe fereastra lângă care se găsește patul meu, trimițându-mă în lumea fermecată a viselor. Mulțumesc pentru această zi minunată, ziua în care am învățat că credința în Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât toate fricile și angoasele noastre. Dacă ai încredere, totul se rezolvă.

Celor care încă nu ați plecat pe Camino de Santiago vă doresc să puteți pleca cât mai curând, iar celor care ați fost, vă doresc ce-mi doresc și mie: GHICIȚI CE!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o peregrina în veci nevindecată

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s