În ultimul timp, n-am mai scris. Cred că aveam un blocaj. nu puteam să deschid pur și simplu laptop-ul și să înșir cuvinte, ca mărgelele pe ață. M-am minți de multe ori că n-am timp, sau că nu este momentul.

Ei, acum, la această oră și în această zi binecuvântată când se împlinesc fix 9 ani de când sufletul meu a avut imensa bucurie de a ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago, iată că mi-a revenit și pofta de scris. Am în minte mai multe subiecte care toate se pot înscrie în categoria ”Ce mai faci, sufletul meu?” și le voi pune pe hârtie, de fapt le voi da drumul în eter, cu speranța că fiecare dintre cei care-mi vor citi rândurile își va face puțin timp pentru a reflecta la bunul nostru cel mai de preț, dar pe care-l lăsăm mereu pe ultimul loc, partea eternă și divină care este veșnic tânără și veșnic în căutare, sufletul nostru.

Îmi aduc aminte cu un zâmbet de modul în care am ajuns pe Camino de Santiago, de călătoria cu trenul, la capătul căreia mă aștepta cea mai minunată aventură a vieții mele. N-am plecat de acasă pentru distracție, pentru a-mi încerca puterile sau pentru motive religioase. Am plecat pentru că simțeam că nu pot altfel, că e o călătorie pe care i-o datorez sufletului, nu trupului. Trupul a ieșit zdrențuit și obosit din prima mea aventură caminantă, pe când sufletul s-a simți înălțat și plin de o fericire care nu ți-o poate da vreo izbândă materială.

Celor care acum sunt plecați pe Camino de Santiago, le doresc să petreacă zile și ceasuri magice pe tărâmuri de vis și să se întoarcă acasă cu sufletele pline de bucuria visului împlinit, a drumului dus până la capăt. Cum mâine este Sf. Iacob, probabil Santiago de Compostela abundă de pelerini fericiți că și-au îndeplinit visul, că au reușit să îndeplinească o misiune atât de grea.

Tuturor pelerinilor, le urez un BUEN CAMINO! din inimă, în speranța că într-un viitor nu prea îndepărtat, îmi voi toci și eu pingelele din nou pe Camino de Santiago, proiecția Căii Lactee pe Pământ.

Manuela Sanda Băcăoanu