Dacă ați ajuns aici, meritați și povestea, care nu e prea lungă, ca să nu vă plictisiți. După ce am coborât bine zdruncinați de la Vezuviu și cum mai aveam timp berechet, am hotărât să mergem să vedem și ruinele vechiului Pompei, care sunt închise cu un gard în interiorul Pompeiului de astăzi, oraș care, spre surprinderea noastră, e mai mare decât ne-am așteptat. Mult mai întinse sunt și ruinele, am înțeles că au vreo 8 kilometri de străzi, nu le-am bătut chiar pe toate, dar am văzut tot ce era mai important. (Așa cred eu).

Autobuzul de la Vezuviu ne-a lăsat în locul din care ne luase dimineața, foarte aproape de una dintre intrările la ruine (sunt 3 intrări și 3 ieșiri). Nu ne venea să ne credem ochilor, coada de la intrare se întindea pe mai bine de o sută de metri, erau pe puțin 300 de oameni ce așteptau să intre. Autocarele îi lăsau aici, iar ei, neștiind că mai sunt și alte intrări, se puneau pe așteptat. Noi, fiind deja vechi prin zonă, ne-am dus la poarta următoare, unde am găsit mult mai puțină lume la rând, așa că în vreo 15-20 de minute am intrat.

Prima impresie  a fost aceea de fast, lux, o lume selectă și bogată care a trăit aici cu două mii de ani în urmă și care pare să fi dezvoltat o civilizație foarte înaintată. Întotdeauna am fost de părere că omenirea, de-a lungul evoluției/involuției ei, a avut perioade de înflorire, care au fost mai presus decât perioada pe care tocmai o trăim.

În orice caz, un asemenea oraș construit cu mai bine de două mii de ani în urmă, spune multe despre cei ce-l locuiau.

A venit și o mică ploaie, doar așa, pentru diversiune, noi cu pelerine, alții cu umbrele, iar alții cu nimic care să-i apere, noroc că nu a ținut mult, iar soarele a ieșit și mai arzător de după nori. Erau mulți cu căruciare de copii, unii chiar de gemeni, cred că s-au opintit din greu printre uriașele pietre ale pavajului. Observație: Dacă mergeți cu copii mici la Pompei, mai bine îi cărați în spate decât în căruț!

Am ajuns chiar în zona cea mai îndepărtată, pe la marginea orașului, unde doar natura cu minunații ei pini seculari ne-a bucurat vederea.

Toată plimbarea noastră prin orașul scos de sub lava Vezuviului ce s-a revărsat într-o noapte a anului 79, luându-i pe locuitori ”ca din oală” și transformându-i în stane de piatră, exact ca în basmele românești a durat mai bine de 4 ore, iar la sfârșitul ei am ajuns la un muzeu, unde niște filmulețe prezentau Pompeiul, așa cum a fost el înainte de dezastru. Aceasta a fost după mine cea mai instructivă parte a vizitei.

Ce m-a mai impresionat, în afară de construcțiile și statuile imense, au fost străzile, pavate cu pietre ce țin o veșnicie, dar în care roțile carelor făcuseră urme. Uite că și atunci circulația era în toi, nu numai în zilele noastre. La intersecții si din loc în loc pe stradă, erau trei pietroaie mari, printre care încăpeau roțile carelor, dar trebuia să ”conduci” prudent, să reduci viteza, ca să nu-ți faci praf mijlocul de transport.

Am găsit și imaginea pe care o aveam eu în minte despre Pompei, era exact așa cum mi-o închipuisem. Cred că-i asta:

Probabil Ștefan era pe vremea aceea vreun cavaler, mai știi? Iată și pietrele puse pentru reducerea vitezei. Nimic nou sub soare.

Vă las acum, pe mâine, pe Coasta Amalfi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni