Vezuviul – un mister nedezlegat -Jurnal de vacanță în Italia 4

De când mă știu, sau mai bine zis de când am aflat despre Vezuviu pentru prima dată, mi-am dorit să-l văd. Iată că dorința mi s-a îndeplinit în oarecare măsură, când veți vedea pozele, veți ști de ce spun asta .

Călătoria nostră de la Veneția la Napoli s-a desfășurat în condiții excelente, am parcurs în vreo 5 ore peste 700 de kilometri, cu o viteză ce atingea uneori 300 de km/oră. Ajunși la Napoli, am repetat episodul din Veneția, acum pentru a ne lua bilete de întoarcere, de la Napoli la Roma. De astă dată doi moși s-au sfătuit și au ajuns  la concluzia că ne costă 158 de euro. Am mulțumit frumos (vom mai veni într-o zi la Napoli, sperăm să avem mai mult noroc atunci) și am plecat la ”binario” (peronul) din subteran, unde venea trenul spre Pompei, unde avem 5 nopți de cazare.    După o jumătate de oră, chiar ajungem în orașul la care visez încă din copilărie. Am în minte o imagine care pentru mine reprezintă ruinele Pompeiului, sunt foarte curioasă dacă seamănă cât de cât cu ceea ce voi vedea zilele viitoare.

Nu vă mai plictisesc cu drumul până la hotel, care, credeam noi, e la un kilometru de gară, care s-au dovedit a fi aproape 4. Condiții bune, cădem frânți de oboseală, că doar mâine avem un program foarte încărcat.

Iată că e dimineață iar, cam prea repede, aș mai dormi, dar am pus telefonul să sune la 6,30, avem multe de făcut astăzi. „Pe bune, o să ziceți, în concediu vă treziți așa devreme?” Da, ne trezim devreme, avem obișnuința asta de pe Camino de Santiago, iar de dormit, puteam dormi mult mai ieftin acasă.

Părăsim hotelul plini de voie bună, dar privirea aruncată Vezuviului nu ne arată mare lucru, în sensul că… e în ceață. Ne gândim că poate așa e el de obicei, nu mai întrebăm pe nimeni cum ar trebui să fie în mod normal și ne îndreptăm spre agenția de turism, care în schimbul a 15  euro de persoană (nu sunt sigură de sumă) ne vinde bilete și informația despre locul din  care pleacă autobuzul spre Vezuviu.

Avem de așteptat o jumătate de oră, timp în care o cafea mi se pare foarte potrivită.Descoperim că mai există o gară, de data asta pe o linie privată, Circumvezuviana pe numele ei, de aici vom pleca la Sorrento, dar despre asta la vremea potrivită.

În sfârșit plecăm, un autobuz de oraș, dar foarte scurt (aici autobuzele sunt mai scurte, șoselele au curbe multe și strânse), care se umple exact la numărul de locuri, pleacă din stație fix la 9,30, așa cum era programul. În ultimul moment, un tânăr ce gâfâie transpirat, îl roagă pe șofer să aștepte, prietena lui vine cu biletele imediat, într-adevăr, o blondă simpatică și grăbită apare, așa că pornim la drum.

Deocamdată e destul de devreme pentru turiștii obișnuiți, sunt curioasă câtă lume va fi pe aici la întoarcere.

Mergem cam 25 de minute prin localități destul de sărăcăcioase, sudul Italiei este foarte deosebit de nord, mai ales în orașele mici, sau la periferii. Nu vreau să vorbesc acum despre asta, mie îmi place să-mi aduc aminte doar de lucrurile frumoase, celelalte rămân undeva în trecut, în spatele unei uși a cărei redeschidere nu mi-ar provoca bucurie.

Începem să urcăm printr-o pădure de pini extrem de pitorească, în oricare parte te-ai uita, vezi peisaje demne de a fi imortalizate. Drumul se îngustează brusc, iar autobuzul nostru intră într-o curte, unde mai multe mașini de teren care arată ca cele de armată, sunt parcate în așteptarea turiștilor.

Ni se cer biletele, iar în schimb primim câte o etichetă, pe care un tip parcă picat dintr-un film de aventuri ne-o lipește pe mână, mai jos de umăr. Mă simt la atunci când ieșeam din ștrand de la 1 Mai și mi se punea o ștampilă în palmă, ca să mă pot întoarce fără să mai plătesc. Nu știu de ce face asta, fiindcă în clipa următoare urcăm într-una din mașinile parcate și plecăm în trombă pe ”drumul de costișă” care e atât de strâmt, încât doar în unele locuri încap două mașini una pe lângă cealaltă.

Strâmt, strâmt, dar și tare deteriorat. Chiar ne mirăm că un asemenea traseu bătut de mii de turiști e lăsat în asemenea paragină, dar probabil că fac asta intenționat, pentru a nu putea urca și alte mașini până sus, doar cele speciale. Hurducăturile sunt menite probabil să ne producă o poftă de mâncare de lup, în cazul în care nu ne fracturăm coloana. Privim imaginile ce se perindă pe geam, sunt minunate, dar, după încă vreo 20 de minute intrăm în ceața pe care o văzusem doar de jos, ceață ce ne înghite la propriu, așa că adio peisaje, adio fotografii, vedem doar la câțiva metri în față. Curbele ne fac să ne bălăngănim stânga, dreapta, față, spate și tocmai când unii dintre colegii noștri de suferință devin palizi iar eu mă gândesc cu groază că cineva chiar va voma, mașina ajunge pe un platou, unde oprește , ne deverseaz,ă iar șoferul ne anunță că peste o oră  trebuie să fim acolo, fiindcă dacă nu, va pleca fără noi.

De aici mai avem de urcat încă vreo 20 de minute, așa ni s-a spus. Din păcate, ceața e încă la putere, așa că toate imaginile blurate nu se datorează lentilei murdare a aparatului foto, ci ceței ce parcă se învălătucește și se lipește de noi. Ajungem în vârf gâfâind, iar acolo descoperim că de fapt tipul ce stătea pe scaunul din față e ghid. Ne-a dat câteva explicații în limba engleză, am aflat despre ultima erupție a Vezuviului din 1944, fără victime din fericire, că la o nouă erupție 600 de mii de oameni trebuie evacuați în câteva zile și, bineînțeles, a încercat să ne descrie ceea ce nu se prea vedea, adică hăul din spatele gardului de protecție pe care toată lumea se cocoța pentru poze și nemaipomenita panoramă, pe care noi doar o putem ghici.

Erau turiști care urcau și de pe partea cealaltă a muntelui, a avut grijă să ne spună să nu greșim partea pe care coborâm, fiindcă mașina noastră nu e acolo. Acum mi-am dat seama că etichetele pe care ni le-au lipit sunt pentru a nu-și încurca turiștii.

Mai hălăduim un pic pe creastă, coborâm spre partea cealaltă, apoi ne întoarcem, o oră trece foarte repede la Vezuviu. Pentru noi trebuia să fie amintirea vieții, pentru ei e doar o afacere. Mai mulți turiști cărați zilnic, mai mulți bani. De aceea nu poți sta mai mult, ca să nu fie prea aglomerat.

Cred că am depășit răbdarea unui cititor obișnuit, așa că… dau drumul la poze.

O poză cu Vezuviul fără ceață:

IMG_3964[1]

Nu știu de ce, mă așteptam ca măcar un pic de căldură, un abur cât de mic, să iasă pe gura Vezuviului, când colo el e doar o râpă rece. Cred că de fapt acesta este un lucru bun, atunci când începe să bolborosească, poate aduce multă nefericire celor ce-i sunt vecini. Oamenii sunt conștienți de faptul că în caz de pericol trebuie să lase totul în urmă și să plece, au deasupra capului un fel de sabie a lui Damocles, care totuși nu-i face să părăsească locurile în care s-au născut.

Coborârea a fost și mai zdruncinătoare decât urcarea, iar la sosire toată lumea aplauda, de parcă venisem cu avionul.

Vă spun noapte bună și vă aștept mâine, în ”Ruinurile Pompeiului”.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s