Aveam mai multe variante de titlu pentru acest articol, cum ar fi ”Forward Veneția”, sau ”Veneția la trap”, dar am ajuns la concluzia că titlul ales este cel mai sugestiv, și totodată cel mai ușor de înțeles.

Am părăsit Pordenone luni dimineața la ora 8,42 fix, cu trenul ce mergea la Veneția.

În mod normal, trebuia să avem vreo două ore și jumătate ca să dăm o raită prin orașul inundat, prea destul pentru noi, era doar o aducere aminte, fiindcă mai fusesem pe aici de 2-3 ori, dar, vorba mea, nu puteam să trec prin Veneția fără să-i simt un pic pulsul, mirosul, vibrația…

Socoteala din tren însă nu s-a potrivit cu aceea din Veneția Santa Lucia, cum se numește gara în care am coborât.  Trebuia  să luăm bilete la Napoli, dar, după ce am pierdut mai bine de o oră așteptând (cu răbdare) ca ecranul monitoarelor să afișeze numărul pe care ni-l dăduse automatul și rugându-ne în gând să nu nimerim la unul din cei vreo trei moși ce se mișcau ca și vechiul automobil Oltcit ce trebuia să se facă la Suceava și să aibă patru viteze: înșet, foarte înșet, piloc șî diloc, tocmai la unul dintre ei am nimerit. După o vajnică consultare a ecranului calculatorului, ne-a cerut 150 de euro până la Napoli, sumă de-a dreptul exorbitantă pentru noi, care avem bilete internaționale. Am refuzat să plătim prețul, apoi, după ce a cerut sprijinul unui confrate mai tânăr, ne-a ”lăsat” cu 25 de euro de căciulă, sumă care și asta mie mi se părea mare, dar mi-a zis că un bilet întreg la Napoli cu ”Freccia Rosa” adică săgeata lor roșie, costă 204 euro. Hmm… Scump, doamnă, scump, dar i-am dat și am luat-o la goană, timpul se scursese pe nesimțite și mai aveam doar o oră și jumătate pentru… cele ce ziceam eu mai sus că voiam să fac la Veneția.

Pe repede înainte, în trap forțat, am pornit spre Piața San Marco, eram la limită cu timpul pentru a merge până acolo și a ne întoarce la fix la gară, pentru a prinde Săgeata cea roșie (parcă suntem într-un film cu indieni, doar Ochi de Șoim mai lipsește) care să ne ducă în cea mai mare viteză la Napoli, pentru mine orașul mafioților…

Când unul, când celălalt suntem la conducere, ne orientăm după săgeți și le mulțumim în gând celor ce le-au plantat acolo, ca să nu ne rătăcim.

Ajungem într-o piață unde-mi aduc aminte că am făcut o poză și în 2005, așa că musai mai vreau una. Mulțime de turiști mișună deja pe străzi, ne cam încurcă în marșul nostru forțat. Eu fac poze stânga dreapta, intrăm într-un mic magazin ca să-mi cumpăr lingurița de rigoare, amintirea mea din fiecare oraș important pe care-l vizitez, apoi ne continuăm mersul rapid.

Ponte Rialto este exact ca în urmă cu câțiva ani (vreo 9) când l-am văzut ultima dată, aceleași mulțimi care se tălăzuie și cască gura la vitrine.

Cu o ultimă gură de aer, iată-ne în Piața San Marco. Dacă nu ajungi până aici, se cheamă că nu ai fost la Veneția.

Repede, poze, o privire împrejur și înapoi la gară, nu vrem să ratăm trenul ce ne-a costat 50 de euro.

Când eram în apropierea gării și nu mai era graba atât de mare, îi zic lui Ștefan să-mi dea o banană din plasa cu mâncare ce Otilia ne-o umpluse cu de toate. El mă privește mirat, abia acum îmi dau și eu seama că susnumita plasă nu se află în mâna lui… În primul moment, mă gândesc că a uitat-o în Piața San Marco, unde, în mare viteză, am mai dat jos un rând de haine, era deja destul de cald. ”Nu, am lăsat-o la gară, acolo unde am luat bilete”.

Amândoi o luăm la goană fără prea mari speranțe, dar se vede că îngerul nostru păzitor a fost la datorie, plasa se afla exact unde o lăsase, așa că a recuperat-o și am urcat bucuroși în trenul de Napoli. Dacă aveți bagaje pe care nu doriți să le cărați prin Veneția, le puteți lăsa la biroul de bilete. Le păzesc ei.

Vă las să vă distrați cu imaginile ce le-am surprins în fuga calului.

Haide, haide, mai avem puțin până la gară…

Țineți aproape, mâine vom vizita Vezuviul. Să sperăm că nu va fi la fel de rapid ca și Veneția…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni