Zilele trecute, am făcut o călătorie scurtă, cu un tren de rută lungă. Las la o parte gândul că avea doar două vagoane supraetajate, care pe vremuri se întâlneau doar la trenuri de scurt parcurs şi încerc să urc în vagonul a cărei uşă era parţial blocată de doi tineri bine „bronzaţi”, cu accent moldovenesc, care vorbeau în gura mare, părându-li-se că sunt singurii pasageri, sau măcar cei mai importanţi.

Caut un loc liber la clasa I, care se află la parterul unuia dintre cele două vagoane, dar nu mă aşez bine, că cei doi apar şi ei, noroc că la celălalt capăt al vagonului… (mă gândesc, nu ştiu de ce). În următoarea secundă însă, o râgâială din toată fiinţa zgâlţâie geamurile vagonului, iar eu nu mă pot abţine:

– Aţi venit din cocină? Niciun răspuns, dar cei doi se hlizesc şi încep să fredoneze o manea. Mă rog în sinea mea să înceteze cât mai curând, dar… speranţe deşarte… Din telefonul mastodontic al unuia dintre ei, cel care se mândrea cu o podoabă capilară vopsită într-un galben strident, începe să se reverse o muzică rap dintre cele mai palpitante, din acelea care te fac să-ţi crească tensiunea, să blestemi ziua în care te-ai făcut ceferist şi momentul în care ai hotărât să urci în acest vagon. Şansele de a-i întâlni pe cei doi puteau fi reduse cu 50 la sută, dacă aş fi urcat în vagonul celălalt.

După un timp (ce-i drept, nu prea îndelungat), în care valurile de supermuzică se revărsau ca duhoarea peste noi toţi, simt că nu mai rezist, aşa că mă îndrept spre sursa ei, telefonul aşezat parcă simbolic pe cutia pentru gunoi de lângă proprietarul ce mormăie entuziasmat versurile fără cap şi fără coadă, ale unui „artist” de mahala.

– Vă rog să opriţi muzica, este o lipsă de respect faţă de ceilalţi călători să daţi volumul atât de tare.

– Dar unde scrie că n-am voie să ascult muzică?

– Dar unde scrie că ai? Că despre cei 7 ani de acasă, nici nu are rost să te întreb.

În timp ce omul opreşte audiţia, mai apare un domn care-i spune să-şi ia căşti dacă vrea să asculte muzică în public, iar liniştea se aşterne peste întreaga comunitate, doar zgomotul roţilor de tren se mai aude, liniştitor şi paşnic.

Bineînţeles că atunci când a venit conductorul, cei doi şi-au luat băgăjelul şi au plecat la clasa a doua.

Am fost la început furioasă, apoi tristă, gândindu-mă că nu eram singurul pasager deranjat de muzica necivilizatului, dar singura care am luat cu adevărat atitudine. În ochii celorlalţi, vedeam aprobarea pentru ceea ce făceam, dar şi frica, o mare frică de… „dacă ne vede cineva, dacă ne face ceva, dacă….” acea frică pe care românii au trăit-o zeci de ani şi care-i face ca şi în ziua de azi să fie capete plecate, lăsându-i pe alţii să le conducă vieţile, pe cei ce votează în funcţie de cât de roşie este găleata pe care au primit-o plocon înainte de alegeri. Ce dacă-i goală şi aşa va rămâne: „Măcar ăştia ne-au dat ceva, maică!”

Dacă mai există vreo speranţă pentru România, ea nu stă în ascultătorii de rap cărora nu le pasă de cei din jur, nici a fricoşilor care nu crâcnesc, lăsându-i pe primii să-şi facă de cap… Deci, pe ce mâini rămâne ţara asta? Sunt curioasă, fiindcă eu sunt optimistă de felul meu, dar întâmplarea aceasta m-a cam dat peste cap.

Să fiţi înţelepţi şi buni!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă.