Iată că ultima zi a mersului pe jos s-a scurs precum nisipul din clepsidră, iar acum suntem din nou liberi (noi, cei angrenaţi în competiţie) să ne trezim mai târziu, să facem doar paşii necesari pentru a ne deplasa de ici-colea, fără obsesia urmăririi constante a brăţării numărătoare de paşi pentru a vedea dacă ne-am îndeplinit targetul, iar dacă nu, să mai facem un efort. În caz că l-am îndeplinit, dar parcă mai avem un pic de vlagă, să mai facem nişte paşi în plus, cine ştie, poate-poate vom ajunge printre primii la final…

Am pornit la drum fără iluzia că voi fi printre câştigători, fiindcă din start nu îndeplineam una dintre condiţii, aceea de a avea o echipă formată din patru membri. Am pornit cu o echipă de numai trei membri, deoarece în România, sau, mă rog, printre cunoscuţii mei, n-am găsit încă trei oameni care să vrea să doneze, dar şi să-şi asume un angajament. Unii voiau să meargă pe jos, dar să nu dea bani, (că cine ştie ce fac ĂŞTIA cu ei), alţii voiau să doneze, dar erau prea leneşi pentru a face şi nişte paşi în plus, faţă de obişnuinţele lor zilnice.

Mă rog, ca la casa săracului, când e făină nu-i slănină, când e ulei, nu-i orez, sau, la un moment dat, lipsesc toate. (aceasta fiind cea mai frecventă situaţie).

Am înjghebat deci o echipă şchioapă (ca o masă cu trei picioare, căreia cu greu îi găseşti echilibrul), care aşa a rămas până la sfârşit.

Dar nu mai contează rezultatele finale, pot spune doar că din totalul de 1.500.427 de paşi ai echipei, ai mei au fost 683.098.

Eu mă număr printre oamenii care iau lucrurile în serios, indiferent despre ce este vorba. Dacă mă pui să stivuiesc lemne, voi face o stivă cât se poate de artistică, iar dacă trebuie să merg pe jos, voi merge până cad în nas. Pentru mine, această lună de competiţie a fost despre propriile mele limite, am învăţat să merg în fiecare zi până la capăt, din prima până în ultima zi a concursului.

Am fost de patru ori pe Camino de Santiago, dar acum mi s-a părut mai greu decât acolo, fiindcă a fost un „Camino după orele de program”, suplimentar, după o zi plină de lucru, cu două job-uri şi mai voind să fiu şi mamă, bunică, soţie, printre ele… Pe Camino, singurul tău scop este să mergi cât poţi de mult, cât te duc picioarele. La Walking Month de asemenea trebuie să mergi cât poţi de mult, dar după ce ţi-ai îndeplinit celelalte atribuţii zilnice. Nu mă plâng, îi admir pe cei care au făcut milioane de paşi, probabil timpul, vârsta şi condiţia fizică au fost mai mult de partea lor, decât de partea mea.

În această lună am urcat doar o dată într-un autobuz de oraş, am învăţat că traversarea pe la trecerea de pietoni şi nu prin locul în care ajungi mai repede pe partea cealaltă a străzii este aducătoare de paşi (şi de siguranţă personală), am văzut locuri din Cluj pe care nici nu bănuiam că există, îmbogăţindu-mi sufletul cu imagini minunate.

Abia aştept competiţia de anul viitor, dar până atunci, vă doresc mulţi paşi, că sunt izvor de sănătate! Am lăsat pe drum vreo patru kilograme şi mă simt foarte bine în pielea mea de acum, aşa că voi continua antrenamentul.

WALKING MONTH 2020 (DOUĂZECI DOUĂZECI), PĂZEA!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Clujul pe tălpi