Arhivele lunare: noiembrie 2015

Fragment din cartea mea, „Între Pământ şi cer, pe Camino de Santiago”

Postez acest fragment pentru cei ce încă nu au văzut cartea, dar, mai ales, pentru cei ce au achiziţionat-o  dar au lăsat s- o umple praful printr-un colţ de bibliotecă, fără să aibă curiozitatea de a o deschide.

Mai există o categorie, dar nu o voi aminti azi, aici.

Vă doresc spor la citit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

Ziua a IV-a

Domnişoara Pogany

De mai bine de cinci ani merg la serviciu pe jos (cam 4 kilometri), din dorinţa de a face mişcare şi, mai nou, din groaza de a sta în maşină o jumătate de oră, timp în care viaţa trece parcă degeaba. Dacă merg pe jos, fac cam 40 de minute, timp în care pot să fiu ce aleg eu să fiu, şi să privesc oraşul cu ochii unui turist ce-l vede pentru prima dată.

Nu am prea multe variante de a coborî din Zorilor spre centru, dar periodic schimb cât de cât traseul, pentru a nu intra în rutină.

Cam pe la începutul peregrinărilor mele clujene, când coboram pe Republicii, o luam la dreapta pe Avram Iancu la semafor şi apoi la stânga pe str. Fortăreţei, mi s-a întâmplat un lucru foarte hazliu, pe care doresc să vi-l împărtăşesc.

Imediat pe dreapta, este clădirea Institutului de Farmacie, dacă nu mă înşel. Eu sunt foarte curioasă din fire, mă uit în toate curţile şi pe toate geamurile deschise, mă interesează tot ce se întâmplă în jur. Apoi, pe baza frânturii de imagine abia zărite, ţes o intrigă şi-mi imaginez cum este viaţa celor ce locuiesc în acea casă.

Într-o dimineaţă de mai-iunie cred, când era deja cald afară şi multe geamuri rămân deschise mai mult decât pentru aerisirea matinală, iacă văd pe unul din geamurile de la subsolul clădirii sus amintite o fiinţă umană învelită până la gât, întinsă pe o masă. Am dedus că sala respectivă era o sală de curs, având bănci şi planşe pe pereţi. Cum nu văd prea bine şi nici nu puteam să stau să mă holbez pe geam, am hotărât să trec şi mâine tot prin acelaşi loc, să văd dacă mai văd acelaşi lucru.

La ora stabilită, a doua zi sunt prezentă iarăşi la geamul semideschis, iar „Domnişoara Pogany” după cum instantaneu o botezasem cu o zi în urmă este şi ea acolo, gata să-şi arate maţele şi alte organe învăţăceilor studioşi. Eram convinsă că e un cadavru autentic, auzisem că studenţii învaţă pe cadavre şi devenise o obişnuinţă să trec ca să-i dau „Bună dimineaţa!” în fiecare zi.

Cred că trecuseră mai bine de două săptămâni de când o vizitam zilnic pe Domnişoara Pogany, ca un fel de ritual ce musai trebuia îndeplinit, ca spălatul pe dinţi, sau prin alte locuri, când, într-o dimineaţă, dezamăgire totală, masa pe care de obicei era întinsă, era goală… Toată ziua m-am gândit la soarta crudă a Domnişoarei, poate fusese în final îngropată, sau poate se terminase instruirea ce necesita prezenţa ei…

Mai multe zile m-am străduit să merg pe alt traseu, dacă nu mai am cu cine să mă întâlnesc, de ce aş mai trece pe acolo? După vreo săptămâni, îmi iau inima în dinţi şi merg iarăşi pe vechiul traseu, trag un ochi la geamul deschis, şi… surpriză, Domnişoara Pogany e acolo, în cea mai deplină nuditate… şi abia acum îmi dau seama că e doar un manechin, o biată păpuşă din cele ce simulează corpul uman cu organele aferente, nu a fost niciodată o femeie adevărată, pentru a cărei viaţă eu făcusem zeci de scenarii, care de care mai interesant. Dezamăgită pe de o parte, dar bucurându-mă că nu un corp uman fusese expus atâtea zile, chiar şi pentru învăţare, aceea a fost ultima dată când am „tras cu ochiul” pe acel geam, parcă Domnişoara Pogany murise în acea zi pentru mine.

Dacă povestirea mea vi s-a părut puţin macabră, îmi cer iertare, era doar una din întâmplările mele de turist novice prin Cluj. De fapt, fiecare dintre noi avem mai mult sau mai puţin dezvoltată plăcerea de a auzi sau vedea lucruri ieşite din comun. Nu degeaba în peregrinările mele prin lume, dacă spuneam că sunt din acea parte a României ce se cheamă Transilvania, toată lumea se dumirea:

  • A,  Dracula!                                                                                                  Din toate minunăţiile Transilvaniei, Dracula a rămas exponentul numărul 1.

Mai am şi alte povestiri, dar deocamdată vă doresc să aveţi o zi lipsită de griji şi plină de iubire!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Brioşe cu seminţe de susan negru

Această reţetă este una foarte gustoasă şi foarte uşor de pus în practică, la fel cu toate reţetele vegane.

Ingrediente: 1 cană de făină de secară, 1 cană de mălai, 2 căni de făină albă (dacă aveam, puneam 1 cană de făină integrală în loc de 1 cană de făină albă), 1 cană de ulei, 1,5 cană de apă, 0,5 cană zahăr brun, 1 plic zahăr vanilat, 1 praf de copt, coaja rasă de la o lămâie, susan negru ( se pot pune şi alte seminţe, depinde ce ai în casă), fructe uscate (eu am pus goji, dar se poate şi altceva). Dacă aveam, puneam şi un bicarbonat de amoniu, le face şi mai pufoase.

Se amestecă toate ingredientele cu o lingură de lemn într-un castron, se pun în forme, se ornează ( eu am pus bucăţele de ciocolată neagră, fără proteine animale) şi se coc la foc potrivit, cam o jumătate de oră. Sunt coapte atunci când sunt puţin rumenite, iar dacă le ridici din formă le simţi uşoare.

SpIMG_2045 IMG_2042 IMG_2043 IMG_2044er să fie o experienţă plăcută pentru papilele voastre gustative.

POFTĂ BUNĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Scrisoare deschisă către escroci

Acum când scriu, bătăile inimii mele încă nu au revenit la normal, am tras o sperietură de zile mari. Tocmai când mă pregăteam să scot o tavă de brioşe din cuptor, sună telefonul fix, de existenţa căruia practic am uitat, e undeva pe jos, pe după uşă, nimeni nu-l mai foloseşte, habar n-am de ce nu-l desfiinţăm, poate dintr-o nostalgie a vremurilor trecute, poate din lene…

Cert este că după ce mă dezmeticesc de unde şi ce este sunetul, alerg repede, singura care mă mai sună pe fix e mama. Nu e vocea ei, ci una oficiala, „de la poliţia rutiera” s-a prezentat a fi, iar dialogul a decurs cam aşa:

  • De la poliţia rutiera suntem… ( nu sunt sigură că a pronunţat vreun grad sau vreun nume) cu cine vorbesc?
  • Dar cu cine doriţi să vorbiţi? răspund eu. Mă gândeam că dacă pe mine mă caută poliţia, ar trebui să ştie cum mă numesc.
  • Doamnă, e un accident cu două victime, spuneţi-mi unde e fiica dumneavoastră? Şi cum vă numiţi?
  • Băcăoanu…
  • Aşa, da, familia Băcăoanu o căutam, cum se numeşte fiica dumneavoastră?
  • Mălina… iar inima mea bătea să-mi spargă pieptul. Oricât de cu picioarele pe pământ ai fi, când auzi că cineva drag ţie e la necaz, în primul rând îţi pierzi capul.
  • V-o dau la telefon! zice vocea, moment în care se aude o fată plângând, şi-mi zice „mama”, apoi hohotele de plâns parcă se îndepărtează. În acel  moment, mi-am amintit instantaneu depre păţania unei cunoştinţe  pe care doar Dumnezeu a păzit-o, fiindcă în momentul în care s-a dus la bancă să pună o sumă mare de bani într-un cont, din fericire nu mergea softul, iar în drum spre casă s-a desteptat şi l-a sunat pe fratele  despre care i se spusese că se află într-un impas, iar acesta era „bine merci”.
  • Te sun pe mobil îi spun, ceea ce şi fac, iar fiică-mea răspunde calmă de la mol, acolo unde plecase cu autobuzul. Ce-i drept că pe urmă avea în plan să meargă la ziua de naştere a unui prieten, nu ştiam cum plănuieşte să ajungă acolo, de fapt de aceea m-am panicat în primul moment.  Bineînţeles că atunci când am revenit la telefonul fix ” ca să le spun câteva”, acesta suna „ocupat”, semn că cei de la capătul firului realizaseră că nu şi-au găsit clientul în persoana mea.                                                                                                                                    Dragi escroci,                                                                     Vreau  să vă spun pe această cale că vă dispreţuiesc profund, că nu-mi vine să cred că există în lume oameni ca voi, oameni care în aceste vremuri în care lumea e zguduită de atâtea drame încearcă să-şi înşele semenii, să obţină foloase materiale din naivitatea şi buna lor credinţă. Păcat că nu veţi vedea aceste rânduri, dar dacă totuşi le veţi vedea, să ştiţi că noi, oamenii de rând, ne-am deşteptat şi nu mai „muşcăm” din momeala ce cu viclenie ne-o întindeţi.    Şi să vă mai spun ceva, fiică-mea nu mi-.a zis niciodată „mama”, pentru ea sunt încă „mami” aşa că… mai exersaţi.   Sunt convinsă că aţi făcut destule victime, de obicei telefoane fixe au persoanele mai în vârstă, care pot fi mai uşor păcălite, aşa că, ruşine să vă fie! Gândiţi-vă, ca aveţi şi voi mame, bunice, care ar putea să păţească la fel, datorită unor oameni exact ca şi voi. Poate că încă vă mai merge, dar acum aţi dat de                                      Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ghiveci de praz şi legume cu piure de cartofi

Pentru că vine postul, sau pentru că unele persoane doresc pur şi simplu să mănânce sănătos şi gustos, iată o reţetă foarte uşor de preparat, cu „ce ai prin bucatarie sau cămară”.

Eu vă spun varianta mea, care poate fi îmbunătăţită sau schimbată, după imaginaţia fiecăruia. Am folosit următoarele ingrediente:

Pentru ghiveci:1 praz, 2 morcovi, 2 gogoşari puţin iuţi (aşa s-au nimerit), 3 roşii, 2 pumni de linte roşie, sare (de Himalaya, dar e bună de oricare) şi ketchup ( am crezut că e pastă de roşii, dar a dat un gust foarte bun), o foaie de dafin.

Pentru piure: 6-7 cartofi nu prea mari, 1 cană lapte de susan, o linguriţă ulei de susan, sare.

Mod de preparare: Am tăiat prazul rondele şi l-am pus în wok cu puţină apă, fără strop de ulei. Am Adăugat morcovii tăiaţi tot rondele, gogoşarii felii, iar după câteva minute, roşiile cubuleţe, ketchup -ul şi sarea. Am spălat lintea roşie şi am adăugat-o când am considerat că mai stă mâncarea pe foc doar vreo 7-8 minute. Am mai adăugat puţină apă. Dacă fierbi mai mult lintea roşie, se face direct piure. Celelalte tipuri de linte necesită o fierbere mai îndelungată, sau înmuiere înainte de fierbere.

Piureul se face absolut normal, adica fierbi cartofii curăţaţi, pe care îi pui în apa cu sare ce deja clocoteşte, pentru a nu se pierde prea mult din nutrienţi, dacă sunt puşi în apa rece. Se iau de pe foc, se mixează împreună cu laptele de susan, iar la sfârşit se adaugă şi o linguriţă de ulei. Am pus tot de susan, că mie-mi place mult.

Laptele de susan e iarăşi extrem de uşor de făcut: se pun în blender 2 linguri de susan crud şi sare cît un bob de piper, se adaugă apă fierbinte cam de două degete, se blenduieşte până când arată ca un lapte de vacă, apoi se mai adaugă apă.

Din două linguri de susan se poate face o jumătate de litru de lapte, foarte gustos şi care conţine calciu uşor asimilabil, nu ca cel din laptele de vaca, care la fiecare moleculă de calciu asimilat din lapte consumă din corpul uman 2 molecule. Cum sună? S-ar părea că faimosul lapte de vacă e un „mâncător” de calciu, nu o sursă. Şi ghiciţi de unde ia calciul necesar procesului ? De unde e mai uşor, din articulaţii şi apoi din oase… Bineînţeles că întotdeauna trebuie să divaghez , îmi cer iertare şi vă doresc

POFTĂ BUNĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii ApuseniIMG_2033 IMG_2028 IMG_2029 IMG_2030 IMG_2031 IMG_2032

Redescoperind România

În ultimii ani, (cam 25 la număr), ne-am dezobişnuit să mai pronunţăm cuvinte ca „patrie”, „patriot”, „iubire de ţară” şi lista poate continua mult şi bine. În urmă cu mai mulţi ani, să tot fie 15, nepoţelul meu care din păcate s-a născut în Canada, a fost în România pentru o scurtă perioadă de timp şi l-am întrebat dacă nu vrea să rămână aici. S-a uitat mirat la mine, negând din start, iar la întrebarea mea „De ce?”, răspunsul a venit prompt şi parcă mi-a căzut în cap: ” Because I love my country!”

Poftim? Cuvintele acestea în gura unui copil de 4 ani pe acea vreme, parcă mi-au dat un ghiont, m-au readus la realitate şi m-au făcut să mă întreb: oare câţi dintre noi, cei maturi, am fi în stare să răspundem la fel? De ce atunci când a vorba despre patrie şi patriotism parcă ar fi un subiect tabu, pe care încă nu l-am „digerat” îndeajuns şi despre care nu ne simţim confortabil să vorbim.

Noi, cei trecuţi de o anumită vârstă, am fost realmente intoxicaţi de aceste expresii, iar odată cu venirea revoluţiei am fost bucuroşi că „limbajul de lemn” s-a lăsat undeva la fund, dar numai pentru o perioadă, fiindcă acum înfloreşte pe buzele tuturor vedetelor mai mult sau mai puţin politice (sau politruce) ce umplu ecranele până la refuz.

Adevărul este că nu despre asta voiam să vorbesc atunci când am început articolul, dar am păţit ca atunci când mergi în cămară să iei cartofi, pe drum vezi o farfurie nespălată, o pui în chiuvetă şi deschizi apoi uşa cămării, contemplând borcanele mai mult sau mai puţin goale şi punându-ţi întrebarea existenţială: ” Ce naiba caut eu în cămară?”

Ca să nu păţesc la fel, voi continua prin a vă spune că ieri am vizitat patria. Întotdeauna când spunem acest cuvânt, avem impresia că e ceva foarte abstract, foarte departe şi nu are nicio legătură cu noi. Total greşit! Pentru mine, patria e grădina din spatele casei, mărul pe care şi mama îl ştia bătrân atunci când era doar o fetiţă, lelea Maria ce duce raţele la pârâu… Mai nou, patria a devenit şi supermarketul, cu grămezile lui de fructe venite de peste mări şi ţări, dar parcă totuşi mai „în patrie” mă simt printre bătrânii ce vând două mere şi o punguţă de cătină pe trotuar, fiindcă în piaţă nu intră decât cei ce au bani grămadă pentru a plăti toate taxele.

Iar o iau pe arătură, ar trebui să vă spun totuşi ce-mi propusesem, şi anume că am hălăduit un pic pe dealurile din împrejurimile comunei Lupşa, de pe Valea Arieşului. Doamne, cât de minunată este toamna pe la noi, sunt convinsă că e la fel în Moldova sau în Muntenia, soarele îşi trimite razele printre norii răzleţi pentru a-mi bucura sufletul, frunzele foşnesc sub paşii mei, parcă şoptindu-mi :” Şi noi suntem patria!”.

Există un fel de tristeţe autumnală, îmbrăcată însă în culori nemaivăzute în celelalte anotimpuri, parcă pentru a atenua sentimentul de sfârşeală ce cuprinde întreaga natură, şi pe noi odată cu ea. Un mesteacăn ce s-a împodobit cu frunze aurii parcă emană o lumină foarte specială, venită din alte lumi, cu alte anotimpuri…

IMG_2007 IMG_2008 IMG_2009 IMG_2010 IMG_2016 IMG_2017 IMG_2020 IMG_2022Am făcut câteva fotografii, poate vă vor bucura sufletul şi veţi fi un pic mai aproape de a spune: ” Eu îmi iubesc patria!” , aşa cum a spus-o un băieţel ce român fiind, s-a născut în altă ţară, aceea devenind patria lui.

Da,  pot să o spun cu mâna pe inimă, EU ÎMI IUBESC PATRIA!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Apus în flăcări, în Munţii Apuseni

IMG_1975 IMG_1976 IMG_1977 IMG_1979 IMG_1980 IMG_1981 IMG_1982 IMG_1984 IMG_1985 IMG_1986Vineri seara mergeam cu maşina pe Valea Arieşului, de la Lupşa spre Câmpeni, când am fost martora celui mai spectaculos apus de soare pe care l-am văzut în întreaga mea existenţă. Bucuroasă că am aparatul foto la mine, am oprit de mai multe ori pentru a imortaliza minunatele imagini ce se schimbau de la un moment la altul, ca într-un caleidoscop imens rotit de însuşi Universul în faţa ochilor mei uimiţi şi fericiţi .

Mă gândeam în tot acest timp că sunt o norocoasă, fac parte dintre cei ce se pot bucura de acest apus magnific, în care cerul parcă luase foc, iar din locul în care se presupunea că tocmai apusese soarele, parcă fuioare însângerate urcau pe cerul ce împrumutase culori nemaivăzute, venite parcă din altă lume.

Abia aşteptam să descarc fotografiile, dar nu am apucat să fac asta vineri seara, am făcut-o abia duminică dimineaţa, când vestea tragediei de la Bucureşti era deja pe toate buzele, oamenilor nu le venea să creadă că atâtea vieţi tinere au putut fi curmate într-o clipită, fără drept de apel şi fără vreo speranţă de scăpare.

Privind la pozele ce le făcusem doar cu câteva ore înaintea dezastrului, mi-am dat seama că de fapt cerul materializa exact incendiul din Bucureşti, parcă Universul ar fi trimis o imagine a acestuia într-o oglindă magică, uitând însă a ne spune şi clipa fatală în care cerul va fi însângerat cu adevărat de flăcările ce mistuie de-a valma copii şi maturi, oameni în floarea vârstei, care au dorit doar să petreacă o seară agreabilă la un concert ca oricare altul. S-a dovedit însă că nu a fost un concert banal, ci unul despre care se va vorbi multă vreme de acum înainte, cu lacrimi în ochi şi cu noduri în gâtul ce nu va putea pronunţa decât cu mare efort numele celor plecaţi din această viaţă atât de brusc, fără a şti că trebuie să-şi ia un rămas bun mai special de la cei dragi, rămaşi acasă.

Mă gândeam la fetele ce se pregăteau de concert, se „făceau frumoase”, neştiind că se fac frumoase pentru a pleca pe alt tărâm înainte de venirea zorilor, sau la mamele ce şi-au petrecut copiii cu ochii până la uşă, fără a presimţi că e ultima dată  când îi văd vii şi nevătămaţi.

Nu ştiu care ar putea fi cauza care să producă o breşă atât de mare în faldurile Timpului, aşa încât o viaţă să se sfârşească într-o secundă, fără o pregătire prealabilă, fără a-şi da măcar seama că tot ce era de maximă importanţă e undeva departe, de neatins şi de neluat.

Privesc acum cu tristeţe fotografiile de care eram atât de mândră, cerul ne trimitea o prevestire pe care nimeni şi nimic însă nu ar fi putut să o decodeze, pentru ca viaţa să-şi fi continuat cursul banal, fără incendii, vieţi tinere secerate şi cozi la centrele de transfuzie sanguină.

Bat cu mâinile goale la Porţile Universului, şi întreb: DE CE?