În ultimii ani, (cam 25 la număr), ne-am dezobişnuit să mai pronunţăm cuvinte ca „patrie”, „patriot”, „iubire de ţară” şi lista poate continua mult şi bine. În urmă cu mai mulţi ani, să tot fie 15, nepoţelul meu care din păcate s-a născut în Canada, a fost în România pentru o scurtă perioadă de timp şi l-am întrebat dacă nu vrea să rămână aici. S-a uitat mirat la mine, negând din start, iar la întrebarea mea „De ce?”, răspunsul a venit prompt şi parcă mi-a căzut în cap: ” Because I love my country!”

Poftim? Cuvintele acestea în gura unui copil de 4 ani pe acea vreme, parcă mi-au dat un ghiont, m-au readus la realitate şi m-au făcut să mă întreb: oare câţi dintre noi, cei maturi, am fi în stare să răspundem la fel? De ce atunci când a vorba despre patrie şi patriotism parcă ar fi un subiect tabu, pe care încă nu l-am „digerat” îndeajuns şi despre care nu ne simţim confortabil să vorbim.

Noi, cei trecuţi de o anumită vârstă, am fost realmente intoxicaţi de aceste expresii, iar odată cu venirea revoluţiei am fost bucuroşi că „limbajul de lemn” s-a lăsat undeva la fund, dar numai pentru o perioadă, fiindcă acum înfloreşte pe buzele tuturor vedetelor mai mult sau mai puţin politice (sau politruce) ce umplu ecranele până la refuz.

Adevărul este că nu despre asta voiam să vorbesc atunci când am început articolul, dar am păţit ca atunci când mergi în cămară să iei cartofi, pe drum vezi o farfurie nespălată, o pui în chiuvetă şi deschizi apoi uşa cămării, contemplând borcanele mai mult sau mai puţin goale şi punându-ţi întrebarea existenţială: ” Ce naiba caut eu în cămară?”

Ca să nu păţesc la fel, voi continua prin a vă spune că ieri am vizitat patria. Întotdeauna când spunem acest cuvânt, avem impresia că e ceva foarte abstract, foarte departe şi nu are nicio legătură cu noi. Total greşit! Pentru mine, patria e grădina din spatele casei, mărul pe care şi mama îl ştia bătrân atunci când era doar o fetiţă, lelea Maria ce duce raţele la pârâu… Mai nou, patria a devenit şi supermarketul, cu grămezile lui de fructe venite de peste mări şi ţări, dar parcă totuşi mai „în patrie” mă simt printre bătrânii ce vând două mere şi o punguţă de cătină pe trotuar, fiindcă în piaţă nu intră decât cei ce au bani grămadă pentru a plăti toate taxele.

Iar o iau pe arătură, ar trebui să vă spun totuşi ce-mi propusesem, şi anume că am hălăduit un pic pe dealurile din împrejurimile comunei Lupşa, de pe Valea Arieşului. Doamne, cât de minunată este toamna pe la noi, sunt convinsă că e la fel în Moldova sau în Muntenia, soarele îşi trimite razele printre norii răzleţi pentru a-mi bucura sufletul, frunzele foşnesc sub paşii mei, parcă şoptindu-mi :” Şi noi suntem patria!”.

Există un fel de tristeţe autumnală, îmbrăcată însă în culori nemaivăzute în celelalte anotimpuri, parcă pentru a atenua sentimentul de sfârşeală ce cuprinde întreaga natură, şi pe noi odată cu ea. Un mesteacăn ce s-a împodobit cu frunze aurii parcă emană o lumină foarte specială, venită din alte lumi, cu alte anotimpuri…

Am făcut câteva fotografii, poate vă vor bucura sufletul şi veţi fi un pic mai aproape de a spune: ” Eu îmi iubesc patria!” , aşa cum a spus-o un băieţel ce român fiind, s-a născut în altă ţară, aceea devenind patria lui.

Da,  pot să o spun cu mâna pe inimă, EU ÎMI IUBESC PATRIA!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni