De mai bine de cinci ani merg la serviciu pe jos (cam 4 kilometri), din dorinţa de a face mişcare şi, mai nou, din groaza de a sta în maşină o jumătate de oră, timp în care viaţa trece parcă degeaba. Dacă merg pe jos, fac cam 40 de minute, timp în care pot să fiu ce aleg eu să fiu, şi să privesc oraşul cu ochii unui turist ce-l vede pentru prima dată.

Nu am prea multe variante de a coborî din Zorilor spre centru, dar periodic schimb cât de cât traseul, pentru a nu intra în rutină.

Cam pe la începutul peregrinărilor mele clujene, când coboram pe Republicii, o luam la dreapta pe Avram Iancu la semafor şi apoi la stânga pe str. Fortăreţei, mi s-a întâmplat un lucru foarte hazliu, pe care doresc să vi-l împărtăşesc.

Imediat pe dreapta, este clădirea Institutului de Farmacie, dacă nu mă înşel. Eu sunt foarte curioasă din fire, mă uit în toate curţile şi pe toate geamurile deschise, mă interesează tot ce se întâmplă în jur. Apoi, pe baza frânturii de imagine abia zărite, ţes o intrigă şi-mi imaginez cum este viaţa celor ce locuiesc în acea casă.

Într-o dimineaţă de mai-iunie cred, când era deja cald afară şi multe geamuri rămân deschise mai mult decât pentru aerisirea matinală, iacă văd pe unul din geamurile de la subsolul clădirii sus amintite o fiinţă umană învelită până la gât, întinsă pe o masă. Am dedus că sala respectivă era o sală de curs, având bănci şi planşe pe pereţi. Cum nu văd prea bine şi nici nu puteam să stau să mă holbez pe geam, am hotărât să trec şi mâine tot prin acelaşi loc, să văd dacă mai văd acelaşi lucru.

La ora stabilită, a doua zi sunt prezentă iarăşi la geamul semideschis, iar „Domnişoara Pogany” după cum instantaneu o botezasem cu o zi în urmă este şi ea acolo, gata să-şi arate maţele şi alte organe învăţăceilor studioşi. Eram convinsă că e un cadavru autentic, auzisem că studenţii învaţă pe cadavre şi devenise o obişnuinţă să trec ca să-i dau „Bună dimineaţa!” în fiecare zi.

Cred că trecuseră mai bine de două săptămâni de când o vizitam zilnic pe Domnişoara Pogany, ca un fel de ritual ce musai trebuia îndeplinit, ca spălatul pe dinţi, sau prin alte locuri, când, într-o dimineaţă, dezamăgire totală, masa pe care de obicei era întinsă, era goală… Toată ziua m-am gândit la soarta crudă a Domnişoarei, poate fusese în final îngropată, sau poate se terminase instruirea ce necesita prezenţa ei…

Mai multe zile m-am străduit să merg pe alt traseu, dacă nu mai am cu cine să mă întâlnesc, de ce aş mai trece pe acolo? După vreo săptămâni, îmi iau inima în dinţi şi merg iarăşi pe vechiul traseu, trag un ochi la geamul deschis, şi… surpriză, Domnişoara Pogany e acolo, în cea mai deplină nuditate… şi abia acum îmi dau seama că e doar un manechin, o biată păpuşă din cele ce simulează corpul uman cu organele aferente, nu a fost niciodată o femeie adevărată, pentru a cărei viaţă eu făcusem zeci de scenarii, care de care mai interesant. Dezamăgită pe de o parte, dar bucurându-mă că nu un corp uman fusese expus atâtea zile, chiar şi pentru învăţare, aceea a fost ultima dată când am „tras cu ochiul” pe acel geam, parcă Domnişoara Pogany murise în acea zi pentru mine.

Dacă povestirea mea vi s-a părut puţin macabră, îmi cer iertare, era doar una din întâmplările mele de turist novice prin Cluj. De fapt, fiecare dintre noi avem mai mult sau mai puţin dezvoltată plăcerea de a auzi sau vedea lucruri ieşite din comun. Nu degeaba în peregrinările mele prin lume, dacă spuneam că sunt din acea parte a României ce se cheamă Transilvania, toată lumea se dumirea:

• A,  Dracula!                                                                                                  Din toate minunăţiile Transilvaniei, Dracula a rămas exponentul numărul 1.

Mai am şi alte povestiri, dar deocamdată vă doresc să aveţi o zi lipsită de griji şi plină de iubire!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni