Ieri am primit un email de la o femeie extraordinară întâlnită anul acesta pe Camino del Norte, aşa că vreau să vă împărtăşesc întâmplările zilei ce ne-a adus împreună.

Am părăsit Luarca încă pe întuneric, pe o vreme închisă şi destul de rece, cu speranţa că poate totuşi ploaia ne va ocoli. Spun „ne va” vorbind despre noi, cei câteva zeci de pelerini ce ne-am cazat în adăpostul din localitatea mai sus-amintită, căci eu am pornit de una singură la drum, aşa cum făceam de obicei.

Luarca e un orăşel foarte frumos, cocoţat pe un munte ce înconjoară un golf. Voi pune altă dată poze reprezentative, fiindcă acum vreau să vorbesc despre altceva. După cum spuneam, vremea nu era prea favorabilă, iar pe la 9 a început să plouă de-a binelea, o ploaie „mocănească”, măcar că eram în Spania.

Singură pe un drum de munte, prin ploaia care venea din toate părţile, îmi venea să-mi plâng de milă, dar singura direcţie era spre înainte, cu sandalele mele ce făceau „fleoşc, fleoşc” la fiecare pas, udă până mai sus de genunchi, abia acum îmi dau cu adevărat seama ce înseamnă expresia „curcă plouată”

Aşteptam cu nerăbdare să ajung la un anume bar, căruia i se făcea reclamă pe undeva prin pădure, ca să beau o cafea şi să mănânc ceva cald. Iată că mica localitate apare în sfârşit, intru în bar, unde patronii mă întâmpină cu căldura cu care primeşti un oaspete demult aşteptat, comand o cafea şi „tortillas de patatas”, un soi de mâncare din cartofi, care cred că are mai multe reţete, fiindcă de fiecare dată are altfel de gust, dar unul foarte plăcut.

În timp ce eu mă delectez cu cafeaua şi biscuiţii aflaţi la purtător, în bar mai apare un grup de pelerini, toţi uzi, dar binedispuşi.

Mă uit la ploaia ce parcă s-a înteţit, iar vântul suflă parcă mai abitir, măcar de ar sufla din spate. Îmi fac curaj ca să ies din nou afară, pe o vreme că nici câinele nu ai avea inima să-l scoţi din casă. E august şi Spania, dar pare octombrie şi România.

Nu merg prea mult prin ploaia ce-mi biciuieşte faţa şi mă apucă aşa o jale, că-mi vine să mă aşez la marginea drumului şi să plâng, până mi se termină lacrimile. Moaţa din mine însă nu se lasă, aşa că mă gîndesc că ar fi mai bine să cânt decât să plâng, face mai bine la moral. Zis şi făcut, încep să cânt în gura mare, toate cântecele pe care mi le amintesc, în toate limbile pământului. Parcă funcţionează, încep să mă simt mai puţin năpăstuită de soartă, când, la marginea unui pod, o altă curcă plouată, parcă mai plouată decât mine, o „peregrina” fără pelerină, doar cu o mică hăinuţă de ploaie, pare a avea aceeaşi stare de spirit cu a mea de acum câteva minute.

• Hola!
• Hola, buen Camino! ne salutăm, iar eu îmi continui marşul şi cântatul, de parcă ar fi soarele cât roata carului pe cer şi toată lumea ar fi a mea.                          Când privesc în urmă, ce să vezi, am o companioană, Trudi (aşa am aflat mai târziu că se numeşte), cu un zâmbet mare pe faţă, mărşăluia în spatele meu şi abia acum văd că are urmele unei căzături zdravene în noroi pe pantalonii ei de culoare crem.  Facem cunoştinţă, aşa aflu că e nemţoaică, dar în urmă cu vreo 20 de ani s-a mutat în Spania, cu toată familia. Tot sporovăind aşa, nici nu am simţit cum am parcurs următorii 8 kilometri, tot râzând şi cântând. Am pus mai jos poze cu noi în ziua în care ne-am întâlnit şi de a doua zi, când vremea a fost mult mai miloasă în ceea ce ne priveşte.  Mâine voi posta scrisoarea lui Trudi şi felul în care ne-am petrecut cele două jumătăţi de zile împreună.Vă doresc o zi însorită!                                      Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni  PS Trudi are 72 de ani. Aşa-i că-i minunată?