Amazing Trudi (2)

După cum v-am promis, azi voi publica scrisoarea pe care am primit-o ieri de la Trudi, împreună cu poze din Luarca şi de pe drum, şi, bineînţeles,  continuarea poveştii…

Din cele ce am povestit mergând împreună, am înţeles că Trudi se consideră o persoană nenorocoasă, ceea ce m-a întristat un pic. Eu i-am spus că mă consider foarte norocoasă, povestindu-i întâmplătile zilelor trecute în care am fost salvată miraculos exact atunci când aveam nevoie.

De un lucru sunt sigură, dacă te consideri o persoană norocoasă, norocul vine spre tine, fiindcă l-ai chemat. Dacă, dimpotrivă, eşti o persoană pesimistă, exact aşa vor sta lucrurile în viaţa ta. Spunându-i toate aceste lucruri, Trudi a devenit atentă şi a recunoscut că am dreptate. Tot vorbind şi cântând, am ajuns la Navia, un orăşel simpatic, chiar şi azi când ploaia parcă nu mai vrea să se oprească.

Până la Caridad, unde este albergue (adăpost pentru pelerini), mai sunt vreo 9 kilometri şi nu ne mai simţim în stare să-i parcurgem pe jos, prin ploaia rece. Bazându-mă pe soarta mea norocoasă, întrebăm o doamnă unde ar fi autogara, ca să luăm un autobus. Norocul nostru, e chiar la două minute de locul în care ne aflăm, şi, aţi ghicit, chiar peste 5 minute apare un autobus ce merge exact pe traseul nostru, prima oprire fiind la Caridad.

Trudi zâmbeşte , e bucuroasă că nu mai trebuie să înnotăm printre picăturile îngheţate ale ploii, ea fiind complet udă, din cap până-n picioare.

„Ai văzut? Dacă crezi că totul se va sfârşi cu bine, exact aşa va fi. ”

„Da, eşti cea mai norocoasă persoană pe care am întâlnit-o,”zice ea, dar în acel moment ne dăm seama că suntem o grămadă de norocoşi, autobusul tocmai a oprit la Caridad, iar din spate coboară mai mulţi  pelerini, ce au urcat înaintea noastră.

Ajungem tremurând la adăpost, mie mi-e doar frig, dar Trudi tremură din tot corpul, parcă au cuprins-o frigurile. Noroc cu o pătură groasă de lână, pe care hospitalero a scos-o de undeva, şi sub care, după o vreme, Trudi se încălzeşte şi adoarme fericită.

După o incursiune la supermercado, de unde toată lumea se întoarce cu pungi pline, fiecare plângându-se că a cumpărat mai multă mâncare  decât avea nevoie, dau peste un mic magazin chinezesc, de unde ies fericita posesoare a unor pantaloni scurţi, cu floricele. Când mă întorc, o găsesc pe Trudi sporovăind cu Mi-Soon, o coreancă foarte drăguţă şi foarte „ca din filme”. Le arăt noua mea achiziţie în materie vestimentară şi amândouă râd cu gura până la urechi, după vremea care e afară, ai impresia că în veci nu vom mai purta pantaloni scurţi. Dar eu sunt o optimistă, aşa că… aştept soarele. S-au dus şi ele la magazinul chinezesc şi şi-au cumpărat şosete groase, de iarnă. Acum era rândul meu să râd.

Nu mai spun acum că a doua zi dimineaţa, hainele lui Trudi nu erau uscate aproape deloc, dar neavând altele , le-a îmbrăcat aşa, dând dovadă de un curaj nemaipomenit. Nu mai ploua, dar   era ceaţă şi frig pe la 7,30, când am părăsit albergue.  Ca şi când totul ar fi fost în regulă, o dată nu s-a plâns de hainele ei cele ude, ba din când în când îmi spunea că cel mai bun uscător este corpul omenesc, uite, hainele sunt aproape uscate  acum!

Am ajuns în locuri minunate, Oceanul la o aruncătură de băţ, păcat că soarele nu vrea să apară. Trudi va rămâne la 11 kilometri după Caridad, acolo e un albergue la malul mării, iar ea nu se grăbeşte deloc, are bilet de avion abia în 18 septembrie şi mai e destul timp până atunci.

În cei 11 kilometri parcurşi a doua zi împreună, am aflat despre familia ei, cei trei copii şi soţul care o aşteaptă acasă şi care are o boală înfiorătoare. Veşnic cu zâmbetul pe buze, Trudi mă învaţă că trebuie să trăim viaţa frumos, indiferent ce ne aruncă în faţă. A venit pe Camino pentru a-şi încărca bateriile, pentru a putea să facă faţă în continuare vieţii ei, care nu  e una dintre cele mai uşoare.

Fiecare pelerin de pe Camino e o poveste, fiecare duce cu sine un destin, iar aici vine doar pentru o binemeritată pauză, în care poate medita la ce este important în viaţă şi ce poate să mai suporte amânare…

Cu o strângere de inimă, mă despart de această fiinţă minunată care mi-a înseninat cea mai urâtă zi de pe Camino, făcând-o să devină cea mai frumoasă.

Iată scrisoarea de la Trudi:

Good morning, Manuela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s