• Ce să facem, ce să facem ?

Parcă astea erau ultimele cuvinte din articolul meu de ieri…

Între timp, se întoarce moşul cu perele, spunându-ne că în următorul sat, cam la trei kilometri şi jumătate, se poate dormi la casa parohială.

• Sunteţi sigur de asta? Întreb eu, mai puţin încrezătoare acum, când şi harta s-a dovedit a fi neconformă cu realitatea.
• Sigur, sigur!

Între timp mai apar vreo doi localnici, care şi ei ne spun acelaşi lucru, aşa că nu ne rămâne decât să ne urnim din loc, e deja trecut de 7, iar noi nu avem nicio idee despre locul în care vom înnopta. Mă ridic cu greu de pe treptele pe care parcă mă lipisem după mulţii kilometri străbătuţi în această zi şi fără niciun chef de a lua din nou camino în piept, dar nu întotdeauna facem ceea ce ne-am dori, de cele mai multe ori suntem siliţi să facem „ceea ce trebuie”, iar în acest moment, asta era să ne găsim un acoperiş deasupra capului.

Când am plecat de acasă am luat cu noi izoprene, dar micul cort pe care-l cumpărasem special pentru această călătorie nu l-am mai luat, în ideea că doar „n-o să ne lase ei să dormim pe afară”, „ei” fiind cam aceiaşi de pe vremuri când se tot deregla televizorul, iar motivul era „de la ei”, nu unul datorat aparatului. Vă mai amintiţi?

Iar o iau pe câmpii, aşa că să revenim la oile noastre, vorba francezului. Adevărul este că am pornit din nou la drum fără niciun chef, noroc că de astă dată camino era printre vii şi destul de plat, nu şi-a mai bătut joc de noi la fel ca în orele precedente.

Ca de obicei, Ştefan mergea în frunte, iar eu abia îmi trăgeam picioarele, la o distanţă bună în spatele lui. Bineînţeles că cei trei kilometri şi jumătate au fost enorm de lungi, parcă erau din elastic, iar cineva îi întinsese la maximum.

Într-un final, ajungem în satul cu pricina, în mine însă era foarte prezent un sentiment al înfrângerii, alături de speranţa că totuşi până la urmă lucrurile se vor aranja.

Găsim fără prea multă bătaie de cap casa parohială, eu rămăsesem pe o bancă la vreo 30 de metri, în mica piaţă din mijlocul satului, de unde vedeam ce se întâmpla prin împrejurimi şi studiam terenul. Ştefan bate la uşă, un bărbat deschide, dar aproape instantaneu i-o trânteşte în nas. La propriu! Eu priveam scena de la distanţă şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Până să vină Ştefan mai aproape pentru a-mi lămuri ciudata scenă, apare o doamnă care vorbeşte franceza şi-mi spune că probabil preotul nu e acasă, e doar administratorul.

• Ei, şi? Nu poate să ne lase să dormim într-un colţ?
• Ba poate, dar nu vrea, zice Ştefan plin de năduf.
• Aţi putea să ne daţi voie să dormim undeva ? Îmi ridic eu ochii spre o cucoană ce tronează pe balconul de la primul nivel al unei case cu trei nivele,  mai mult decât opulentă, ce se ridică la câţiva metri de locul în care  stau pe bancă.
• Nu, nu se poate, că vin şi copiii azi acasă. Îmi răspunde doamna cea înţepată, cu o mutră de inchizitor feminin.

„Probabil aveţi vreo zece copii, da’ şi aşa am avea şi noi loc pe undeva, în cele mai mult de 10 camere pe care le are casa” gândesc  eu, doar pentru mine. Între timp s-a adunat „sfatul bătrânilor”, câţiva moşnegi îşi dau cu părerea ce ar fi mai bine să facem, dar niciunul nu se oferă să ne lase să dormim în casa lui. Spun că este un hotel la vreo nouă kilometri, dar e prea târziu să mai pornim la drum, ne prinde noaptea prin pădure şi nici nu avem siguranţa că vom găsi cazare.

Cu un „Merci beaucoup madame!” cât am putut de maliţios spre matroana de pe balcon, îl iau de mână pe Ştefan şi părăsim piaţa , spre ieţirea din sat. Ştefan e intrigat, nu ştie ce să creadă, doar n-o să pornim din nou la drum… Nici eu nu ştiu, dar sunt sigură că vom găsi ceva, chiar aici, aproape…

Satul este foarte mic, dar, chiar la ieşire…

Veţi afla mâine ce s-a mai întâmplat.

Deocamdată, „vă cuprind şi vă sărut!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni