A devenit o obişnuinţă ca din când în când să privesc pozele de pe Camino, să-mi reamintesc şi să retrăiesc clipe minunate, sau dimpotrivă, momentele grele care mi-au pus la  încercare voinţa şi credinţa.

Vreau să vă povestesc astăzi despre o întâmplare de pe Camino Portughez din 2014, unde am fost împreună cu soţul meu, Ştefan.

Era o zi ca oricare alta, sau cel puţin nimic nu părea să fie diferit faţă de zilele precedente. Pe o căldură mare, foarte obişnuită în august, în Portugalia, pe la ora 3 după masă am ajuns într-o localitate micuţă, iar spre fericirea noastră am găsit un bar şi am „stins” fiecare câte o bere „mare”, adică de 330 ml. Spun mare, fiindcă acolo berea mică are 250 ml. Oare ce mutră ar face portughezii dacă ar vedea berea noastră, de 2,5 litri?

Nu mai trebuia să fie prea mult până la adăpostul pe care-l aşteptam cu nerăbdare, făcusem deja o groază de kilometri în această zi.

Nu-mi mai amintesc denumirile localităţilor, nici nu am harta la îndemână, dar asta nu cred că e foarte important. Am părăsit mica localitate ce ne oferise o bere pe cinste, iar la marginea ei ne-au întâmpinat nişte maci rătăciţi lângă un zid de demult, ce mi-au făcut ziua mai frumoasă.

După o coborâre vertiginoasă prin pădure, trebuie să urcăm un alt versant, golaş de astă dată, cu vegetaţie sporadică. Unde şi unde câte un tufiş ţepos…

Mi se pare că lumina e mai slabă decât la intrarea în pădure şi privesc spre soare, ca să văd dacă nu cumva e acoperit de nori. Spre surpriza mea, nu sunt nori care să-l acopere, dar soarele are un fel de halou, e ceva ce nu am mai văzut niciodată.

Era ziua în amiaza mare, iar soarele arăta foarte misterios, parcă prevestea cine ştie ce (bun sau rău, poate vom afla).

• Ştefan, ia uite cum arată soarele!
•  Cum să arate, perfect normal! îmi răspunde Ştefan, care trăieşte strict în lumea materială, pentru el nu există nimic ce nu se poate explica în totalitate cu legile fizicii.
• Uită-te mai bine, nu vezi cât e de ciudat?
• Nu-i nimic ciudat, numai tu ai vedenii…

Hmm, eu aveam vedenii, sau soarele totuşi prevestea ceva? Nu ne rămâne decât să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă…

Peisajul e din ce în ce mai neprietenos, iar drumul parcă-şi bate joc de noi, ne duce până într-un vârf de munte, doar pentru a coborî pe aceeaşi parte, fără nicio noimă. Încep să mă enervez pe cei ce au plantat săgeţile, parcă în bătaie de joc la adresa pelerinilor, ceva de genul „Pelerinaj aţi vrut, pelerinaj aveţi!”.

Spre stupoarea noastră, după ce drumul ne-a purtat prin locurile acelea neumblate, coboară dintr-o dată, direct spre o localitate pe care tot timpul o văzusem de sus, de pe potecile pe care le bătusem toată după masa.

Era aproape şase când am ajuns în localitatea în care, după harta noastră, trebuia să găsim cazare. E un fel de motel cu terasă, unde se puneau şi ştampile în credenţial, iar Ştefan intră ca să întrebe dacă este şi cazare.

Eu mă prăbuşesc, la propriu, pe treptele motelului, ca să-mi mai trag sufletul câteva minute. Între timp, numai ce văd că din casa de peste drum apare un moş cu plete albe şi cu  o pungă de pere, pe care mi le pune în poală. Nu apuc bine să-i mulţumesc, că se face nevăzut în drumul lui, lăsându-mă cu perele aromate şi cu vestea adusă de Ştefan, aproape groaznică la ora asta, aici nu este niciun albergue, doar un hotel ce are un tarif de 25 de euro de persoană, ceea ce ni se pare enorm.

Ce să facem, ce să facem?…

Urmarea o veţi afla mâine,  pentru azi e deajuns.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni