Au, mă dor umerii! – Camino Portughez 2014

Aceasta e o intamplare din prima zi de Camino Portughez, din 2014. Am povestit cu ceva timp in urma intamplarile primei zile, dar nu până la capăt, așa că acum voi face o completare.

Am pornit noi, mânați de un avânt descrescător, pe șosea, după ce bunii croați ne-au burdușit cu mâncare și apă, sfătuindu-ne s-o luăm pe acest drum, deoarece niciun indicator de Camino nu se afla prin împrejurimi.

Lasă, că nu mai este mult până la prima localitate unde sunt BOMBEIROS VOLUNTARIOS, adică pompieri voluntari, și unde speram să putem înnopta. Va fi prima noapte pe Camino Portughez, așa că musai să fie una memorabilă, mă gândeam eu. Într-adevăr, a fost memorabilă, dar nu în sensul plăcut.

Suntem deja foarte obosiți, cele două zile din tren și asta în care mărșăluim de dimineață tot pe asfalt, ne-au dat destulă bătaie de cap.

Iată și orașul mult așteptat, e trecut de 20,30, s-ar părea că în sfârșit ne vom odihni… În acest moment, dacă acesta ar fi un film, cineva ar spune un cuvânt urât, pe care-mi venea să-l spun și eu, aflând că acești bombeiros nu mai cazează pelerini. Nu încap rugăminți, sau temenele, dar ne spun că la numai 4,5 kilometri , la Alhandra, (dacă bine-mi aduc aminte, trebuie să mă uit pe hartă), sunt bombeiros care primesc pelerini.

Pentru ei, patru kilometri și jumătate era o distanță pe care o parcurgi în cinci minute, dar noi eram de altă părere… Doar ajutați de propriile picioare și cu rucsacul în spate, după alți mulți kilometri bătuți în acestă primă zi, eram cu energia cam pe terminate, dar…buni și ăștia, iată că e doar prima zi și va trebui să folosim deja vesta avertizoare primită tot de la croați. Ștefan merge în față, iar eu, lipa, lipa, mai admirând un gard viu înflorit multicolor, un Lidl cu arhitectură de palat, și iarăși pe drum, (citește șosea), așa cum îi stă bine călătorului…

 

Noaptea s-a lăsat pe nesimțite, iar acum suntem într-o beznă perfectă, pe șoseaua luminată doar de farurile mașinilor, ce se scurg într-un șir neîntrerupt.

S-ar părea că după o vreme în care nici măcar n-am schimbat vreo vorbă, fiecare cu ale lui, ne apropiem în sfârșit de orașul mult (mai mult decât precedentul) așteptat.

Un parc pe partea dreaptă, ne confirmă faptul că nu mai avem mult de mers, iar când din întunericul lui mai iese și o mohoandă, era să sar în șosea, fără să mai am grija mașinilor. În a doua secundă, îmi dau seama că e un om cât se poate de obișnuit, ba chiar un pelerin, care, împreună cu tovarășul lui, s-au gândit să înnopteze în parc, invitându-ne și pe noi în dormitorul lor.  Peter pe numele lui, pelerinul ce ne ieșise în cale, e foarte drăguț că ne invită și pe noi, dar nu mi se pare cea mai bună idee să dormim afară după câtă oboseală am acumulat în ultimele zile, așa că ne luăm rămas bun și le spunem că ne vom întoarce în caz că nici acești bombeiros nu sunt prietenoși (pușchea pe limbă-ți, mă gândesc eu, chiar nu mai am chef de plimbări nocturne, mi-am epuizat stocul de răbdare în această direcție).

Ca să n-o mai lungesc, ajungem neașteptat de repede la susnumiții pompieri, (după ce am trecut printr-un gard viu, fiindcă nu văzusem aleea ce ne ducea direct la poartă), care arată ca în filme și sunt foarte prietenoși. Primim locuri în dormitoare separate, eu la fete, iar Ștefan la băieți. Condițiile sunt foarte bune, paturi cu saltele ce te îmbie la somn, iar o singură fată mai împarte dormitorul cu mine.

Fuga la duș, de mâncare nu ne arde și nici nu ne este foame, dar acolo am o surpriză de proporții, pe umeri mi-au crescut două ouă de dimensiuni apreciabile, aș zice de struț, dar ar fi cam exagerat. Am fost toată ziua foarte preocupată de drum, încât abia acum durerea țâșnește ca un geizer din umerii mei, iar când mă privesc în oglindă îmi vine să râd și să plâng deodată, arăt foarte hazliu, dar mă doare îngrozitor. Abia pot să ating umflăturile, pe care le ung cu nelipsitul Tamus, alifia ce a devenit parte componentă obligatorie din bagajul meu de Camino.

Mă îndrept spre patul ce mă așteaptă cu drag, observând că durerea parcă mă mai lasă, în momentul în care nimic nu atinge micile mele cocoașe de cămilă, răsărite ca prin minune în prima mea zi de Camino Portughez.

Sper să pot dormi la noapte…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Un gând despre „Au, mă dor umerii! – Camino Portughez 2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s