Am dat astăzi de o amintire de pe Camino del Norte, de anul trecut. Iată că o singură noapte, şi anume aceea care face trecerea dintre ani, mă face să spun „anul trecut”, despre ceva ce, cu doar câteva zile în urmă, aş fi spus „anul acesta”.

Începutul pelerinajului meu pe Camino del Norte a fost foarte tumultuos, şi asta nu cred că se datorează faptului că am pornit la drum din Cluj în data de 13 august.

Nu aveam nicio emoţie cu privire la trenuri, având experienţa călătoriilor din anii trecuţi, ( aceea din 2012 am descris-o şi în carte). Necitind ziarele, habar nu aveam de imingranţi şi problemele ce le creează prin gări, de fapt, toată această istorie era atunci abia în faşă.

Cert este că am plecat târziu din Budapesta din cauza lor, am mai oprit şi pe drum, ca să-i mai „descarce”, aşa că am pierdut trenul din Munchen spre Paris. Fiind eu o fată descurcăreaţă şi extrem de norocoasă, am mers pe distanţa sus-amintită cu 4 trenuri în loc de unul, dar în timp record. Am avut avantajul că n-am apucat să mă plictisesc, tot urcam şi coboram din trenuri, trebuia de asemenea să fiu foarte atentă la ce linie aştept următorul tren, dar… totul a mers „ca pe roate” de tren, bineînţeles.

Ca să n-o mai lungesc, am ratat şi trenul de la Paris, aşa că am ajuns la Hendaye  exact la ora 23, iar în mod normal trebuia să ajung pe la 21,30.

Afară picură, aşa că iau repede un taxi spre Irun ( vreo doi kilometri), în speranţa că voi mai găsi un albergue (adăpost pentru pelerini) deschis. După ce mă tapează de 10 euro şi mă lasă în faţa unui bloc într-o ploaie mocănească, şoferul se face nevăzut, nu înainte de a-mi spune că aici este singurul albergue din Irun. Urc în fugă la etajul al II-lea al blocului, sun la uşa cu pricina, dar niciun sunet de dincolo, niciun semn că cineva s-ar afla de cealaltă parte . Cobor la parter, apoi urc din nou, cu acelaşi rezultat.

Când coboram a III-a oară, iată că sună telefonul, fratele meu din Canada voia să ştie dacă am ajuns cu bine. Parcă-l prinsesem pe Dumnezeu de un picior, chiar dacă era la mii şi mii de kilometri distanţă, parcă îl auzeam „din camera cealaltă”, şi tare aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc în acel moment. Sună el la alte albergue găsite de pe net, dar nicăieri n-a răspuns nimeni, clar, ăştia fac nani de la ora 22, nu se mai poate intra sub nicio formă.

Prin ploaia care se înteţeşte, îmi pun pelerina care pe Camino Portughez am folosit-o extrem de puţin, dar s-ar părea că anul acesta îşi va dovedi utilitatea. Ies un pic „în centru”, unde cu toată ora destul de târzie şi vremea nefavorabilă, o grămadă de oameni mai sunt încă pe stradă.

Hai să merg până la gară, (fratele meu mă ghida, după harta de pe net) poate voi putea adăsta pe acolo până dimineaţă. Pe traseu, găsesc o pensiune care nu-mi prea inspiră încredere, întreb totuşi cât costă o noapte, şi mi se oferă un preţ „promoţional” de 49,5 euro, bani cu care în mod normal aş dormi 10 nopţi pe Camino. Mulţumesc, nu, prefer să mă plimb prin ploaie, fiindcă e ora 12, iar omul de ordine goleşte gara, nu se poate sta nici aici.

În acel moment, îmi vine o idee formidabilă, dacă tot e să mă plimb prin ploaie, de ce nu m-aş plimba spre San Sebastian, localitate aflată la 25 de kilometri, prima etapă de pe Camino del Norte. Ploaia e din ce în ce mai abundentă, dar hotărârea mea fiind luată, aştept să mă sune Gelu ( fratele meu), ca să i-o comunic şi lui şi să-l rog să mă ajute să ies din oraş, să mă pună pe direcţie.

Nu aştept mai mult de 5 minute, de fapt  abia părăsisem gara, când telefonul sună, spre fericirea mea. Nu s-a mirat, nici nu a comentat în vreun fel hotărârea mea, fapt care mi-a uşurat situaţia. În câteva minute, eram pe strada ce mă scotea spre şoseaua ce leagă Irun de San Sebastian.

Mi-am amintit că nu mai am apă, asta fiind o problemă, chiar dacă din cer cădea la greu. Dar cum pe Camino Cineva te păzeşte tot timpul, iată că întâlnesc un domn amabil (la 12 noaptea, prin ploaie), care-mi explică unde trebuie să merg ca să iau apă, adică să trec printr-un parc mai mic, pentru copii,  apoi să ajung la unul mare şi… acolo este apa.

Tocmai când îmi arăta pe unde s-o iau, apare şi o vecină… a bărbatului, nu a mea, bineînţeles. Auzind despre ce este vorba, aceasta îi spune cu o voce parte mustrătoare, parte îndemnătoare ( nu ştiu dacă există cuvântul ăsta):

• Acompagna-la, Ramon!  Ramon, acompagna-la! ocazie cu care am aflat că domnul septagenar se numeşte Ramon, iar de gura vecinei, a venit cu mine până în parc, ca să nu mă rătăcesc, chiar dacă nu avea nimic pe cap, iar ploaia devenise foarte deasă şi sâcâitoare.

I-am mulţumit frumos domnului Ramon, care mi-a arătat direcţia pe care să ies din oraş, culmea, fără să se mire că plec noaptea, pe ploaie, să parcurg 25 de kilometri. Probabil se gândea că dacă se miră, poate-l rog să mă ia la el acasă, ca să dorm într-un colţişor…

Cum noaptea e deabia la început şi nu vreau să vă obosesc prea mult, continuarea o veţi afla abia mâine.

Mai jos, adaug câteva poze din San Sebastian, un oraş staţiune, deosebit de frumos.

Pe mâine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni