S-a nimerit să fiu azi prin apropiere de Cetăţuie, şi, ce mi-am zis, ia să dau o raită pe la Belvedere, poate totuşi voi zări ceva prin ceaţa ce parcă s-a lipit de obrazul Clujului şi-l ascunde privirii în ultima vreme. Părea la început că printr-o spărtură a norilor soarele ne va zâmbi măcar pentru câteva clipe, dar a fost numai o speranţă ce nu s-a materializat.

E zi de duminică, a treia zi de Crăciun, aşa că nu mă aştept să întâlnesc prea multă lume pe aici.

Totuşi, pe aleile aproape pustii, mai trec din când în când oameni ce au vrut să mai iasă din casă, să-şi plimbe sarmalele şi prăjiturile mâncate în exces, pentru ca după sărbători cântarul să n-o ia razna.

Totul pare foarte misterios, barul închis din lipsă de muşterii, băncile umede de la ceaţa lipicioasă, clădirea hotelului ce de-abia se zăreşte… Parcă nu-ţi vine să stai prea mult prin aceste locuri, în care vara chiotele copiilor sunt acompaniate de lătratul câinilor ce se joacă împreună, iar părinţii sau bunicii se odihnesc pe bănci, privind frumoasa panoramă a Clujului.

Astăzi oraşul e ascuns sub plapuma ceţii, nu mă lasă să-l văd deloc.

Îmi amintesc că acum o sută de ani, când eram în liceu, veneam duminica aici la plimbare. Cred că ar trebui să caut poze din acea perioadă, ar fi interesantă  o comparaţie cu Clujul de astăzi.

Hotărăsc să cobor pe o potecă, voi ajunge direct la podul ce trece peste Someş, moment în care aud o voce feminină:”Credeam că numai noi suntem pe aici!” „Mai sunt şi alţii”, îi răspund ca să nu-i jignesc, fiindcă în primul moment am vrut să-i zic: „Mai sunt şi alţi nebuni!”. Era o familie simpatică, în fruntea căreia era un băieţel de vreo 4-5 ani. M-au ajutat să trec de o zonă foarte alunecoasă, apoi ne-am despărţit ca nişte vechi amici.

N-am idee ce reprezintă monumentul „pictat” din imagine, iată, sunt aproape de stradă şi am reuşit să nu fac cunoştinţă  cu pământul în mod intempestiv.

Iată şi podul, care pentru mine e o surpiză….

N-am mai trecut demult pe aici şi nu aveam idee că a fost împrumutat obiceiul de la Paris, de pe unul din podurile ce trec peste Sena, şi anume de a „încătuşa” iubirea dintre doi tineri cu un lacăt prins de zăbrelele acestuia. Ştiam că lacătele de la Paris au fost tăiate, din pricină că mulţimea lor atenta la siguranţa podului, sper că nu va fi necesar să se întâmple la fel şi aici.

Dacă mă întreabă şi pe mine cineva, părerea mea este că poţi pecetlui iubirea cu şapte lacăte, dacă nu-i să fie, lacătele nu ajută cu nimic. Eu sunt pentru ideea  de libertate, cu cât te simţi mai restricţionat (în orice domeniu, nu numai al sentimentelor), cu atât îţi doreşti mai tare să evadezi.

Oare cum s-o numi podul ăsta?, mă întrebam oarecum ruşinată fiindcă nu ştiu atâta lucru, când răspunsul îmi apare clar şi explicit la celălalt capăt:

Aaa, uite îl cheamă ca şi pe bunica mea, dar sunt sigură că nu ea a fost cea care a inspirat denumirea podului (glumesc). De acum ajung în Parcul Mare, dar asta e o altă poveste…

Dragi clujeni (şi nu numai), vă doresc o după masă agreabilă, ieşiţi din casă că afară nu-i frig şi e tocmai potrivită vremea pentru o plimbare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.