Despre Marţolea, multe poveşti se vehiculau în lumea satului de altă dată, pe lângă cele trei ceasuri rele de marţea, mai era şi teama de a toarce sau ţese în această zi. Se pare că nici vinerea nu era tocmai bine să te îndeletniceşti cu aceste munci, dar n-aş putea spune care era motivul.

Povestea noastră este de acum mai bine de 70 de ani, când Ileana, neţinând cont de superstiţia care nu-i dădea voie să toarcă marţea, s-a gândit să toarcă măcar un caier de lână, că doar n-o fi foc. Cum torcea ea aşa, iacă apare în curte o femeie, nici prea tânără nici prea bătrână, nici prea frumoasă nici prea urâtă, numai un zâmbet, care o salută pe Ileana noastră, de parcă ar fi vechi cunoştinţe:

• Ce faci, te-ai gândit să torci un pic?
• Păi da, acum am timp, cât îs copiii plecaţi cu vacile, că pe urmă vin acasă şi trebuie să fac de cină… răspunde destul de mirată Ileana, de vocea prietenoasă a femeii necunoscute.
• Pot să te ajut şi io, aştept pe cineva să vină de la moară cu carul, să mergem în satul vecin… mai ai o furcă?
• Da, mai am, zice Ileana bucuroasă, merge repede în odaia dinainte, de unde se întoarce cu un caier pufos, gata potrivit în furcă.

Nou venita ia furca, iar fusul se-nvârteşte ca vrăjit în mâna ei, sfârâind ca un motan sub sobă. Cele două femei au un spor nemaivăzut, iar în orele serii, şase caiere de lână sunt prefăcute în aţă numai bună de ţesut.

• Ia uite cât am tors, nici nu-mi vine a crede! Se miră Ileana, privind-o mai cu luare-aminte pe femeia necunoscută, care nu-i spusese cum o cheamă.
• Ce-ar fi să şi vopsim lâna asta, zice femeia, că uite, mai avem timp până la ziuă.
• Păi, n-am nici un vas destul de mare, iau împrumut de la vecina o căldare, când vopsesc lâna.
• Du-te şi adă căldarea, că timpul tace şi trece! O zoreşte necunoscuta pe Ileana, care, ca vrăjită, pleacă după căldare, măcar că e deja noapte, nici nu mai ştie ce or fi mâncat de cină copiii, le-a aruncat ceva în blide, prinsă cu totul de torsul lânii, de parcă era musai s-o termine într-o singură zi. Bărbatul ei e plecat la târg, se întoarce abia mâine, aşa că n-a fost nimeni care să le tulbure osteneala.
• Sabină, hai până la gard, vreau să te rog ceva!

Mirată peste poate, Sabina iese din casă ca să vadă ce-o fi păţit vecina ei, de o strigă în puterea nopţii.

• Da care-i baiul, n-ai somn, vecină?
• Ba am, da mi-a venit o ajutoare şi am gătat de tors lâna astăzi, iar acum o vopsim.
• Ce vorbeşti, femeie? Tu ştii ce zi îi astăzi? Îi marţi, Ileană, io cred că tu lucraşi cu Marţolea. Acuma, ce te faci? Iaca, fă ce-ţi zic io: te duci acasă, vopsiţi lâna, apoi, când te culci, îţi împleteşti părul într-o singură coadă, ca şi fetele tale, şi te culci în pat cu copiii.

Tremurând de spaimă, Ileana se întoarce acasă cu cazanul de vopsit lâna, tocmai când ajutoarea ei începuse să-şi piardă răbdarea.

Au muncit cele două femei până spre dimineaţă, când se iţeau zorile, lâna era deja întinsă pe gard la uscat, iar ele picau de oboseală.

Străina şi-a luat rămas bun şi a plecat cu o grabă ciudată, iar Ileana şi-a desfăcut cele două cozi de femeie măritată, unindu-le într-una singură, ca a fetelor, şi s-a culcat în pat cu copiii, aşa cum a învăţat-o vecina ei, Sabina.

Cum stătea ea aşa, cu somnul departe de gene de frica Marţolei, iacă o mână ce căuta cu înfrigurare prin pat, ca să vadă care dintre capete are două cozi, acela fiind al Ilenei, cea care n-a respectat regula de a nu toarce marţea. Ileana nici nu mai sufla de frică, stătea cu ochii strânşi şi se prefăcea că doarme adânc, la fel ca şi copiii ei.

După o vreme, văzând că nu-i dă de capăt, Marţolea a plecat, fără a putea-şi putea duce la bun sfârşit menirea, aceea de a o omorî pe femeia care toarce marţea.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa…

Cam acestea erau superstiţiile satului, nu se ştie cât adevăr era în începuturile lor…

Culeasă de la „Linuţa noastă”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni