După această iarnă în plină primăvară, azi a fost o zi care mi-a adus aminte de frumusețea anotimpului renașterii, care mi-a dat speranța că, totuși, primăvara nu este departe.

Am venit,, ca de obicei duminica de la Lupșa și m-am gândit să fac niște fotografii, voi face pe urmă un colaj cu cele mai reușite, din fiecare anotimp. Deocamdată natura e încă adormită, doar câteva floricele albastre au îndrăznit să-și desfacă petalele, pentru a primi mângâierea soarelui.

Am evitat să fotografiez zonele în care gunoaiele abundă, dar aceasta rămâne în continuare o problemă stringentă, pe care noi toți, locuitori sau doar trecători pe Valea Arieșului, trebuie să-i dăm de capăt. Cei în măsură s-o facă, să-i pedepsească pe nesimțiții care aruncă gunoaie pe maluri, iar noi, ceilalți, să păstrăm curățenia, să nu lăsăm NICIODATĂ, NIMIC în urma noastră, atunci când suntem în natură, pe drum, sau oriunde ne-am afla.

Cu ani în urmă, veneam cu mașina dinspre Dej și am avut ocazia să aduc până la Cluj un lucrător de la curățenia șoselei. Venea la medic și m-am bucurat că am oprit să-l iau, dar ce mi-a povestit, m-a oripilat. Îmi spunea că ei fac curățenie zilnic (v-am spus că era cu mulți ani în urmă), și găsesc cele mai oribile lucruri aruncate de către participanții la trafic. O dată, pe o masă dintr-o parcare, cineva își făcuse nevoile.

Ce om poate fi acela, care se manifestă în acest mod? Este cu mult sub nivelul animalelor, fiindcă ele fac doar lucruri instinctive, nu oribile, așa ca unii dintre semenii noștri.

Faptul că aruncăm ambalaje cărora le trebuie 100 de ani pentru a se dezintegra, mi se pare parcă și mai condamnabil  decât cele ce v-am povestit mai sus. Când vreți să lăsați gunoaie în urma voastră, să vă amintiți de această întâmplare, fiindcă murdăriți fața Pământului și s-ar putea ca, într-o zi (nu bună), să se sature să ne mai suporte.

Vă las cu fotografiile de pe Arieș, care, într-o BUNĂ  și nu prea îndepărtată ZI, va fi Camino de Santiago.

Atât de iarnă ca și acum, n-a fost anul acesta.

Sunt mândră că pe aici va trece Camino de Santiago, dar am nevoie de ajutor din partea voastră, a tuturor, că doar Camino nu este al meu, va aduce o viață mai bună pentru toți cei ce-și vor dori acest lucru. Tot ce vreau eu, este ca Țara Moților să renască, să se trezească la viață la fel ca și natura primăvara, iar moții să arate că sunt oameni buni,  muncitori, și că le pasă de această țară, care se cheamă România, care anul acesta împlinește 100 de ani și așteaptă de la noi mai mult decât văicăreală și bârfe pe la colțuri, așteaptă o acțiune care s-o scape de pecinginea ce o acoperă, la propriu și la figurat.

Și-am scris această carte eu,

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni