De o bună perioadă mă tot bătea gândul să-mi fac şi eu blogul meu, adică să ajung „în rândul lumii”, cu alte cuvinte. Că doar n-oi fi mai proastă decât alţi bloggeri „celebri”, eu am măcar avantajul că am fost foarte atentă la şcoală în clasa a II-a, aşa că am învăţat să scriu româneşte destul de bine, aş putea spune.

Habar nu am dacă cineva va fi interesat de câte-toate îmi trec mie prin cap (şi pot spune că-mi trec tare multe, dar fără a-mi produce vătămări grave), totuşi „mă risc” cum ar spune 95% din cei ce apar în mass media contemporană ( că ceilalţi, câţi or mai fi rămas până la procentul de 100%, stau şi se miră de câtă prostie musteşte şi mustăceşte de peste tot, parcă e o avalanşă de care nu ne mai putem apăra şi căreia nu ne putem nici împotrivi.

Îmi cer iertare, nu acesta era tonul cu care voiam să scriu primul meu articol, dar aşa a ieşit. Deci… (fără „deci” ar spune Doamna Luci, draga mea dirigintă şi profesoară de limba română din liceu) scopul meu este să aduc un zâmbet şi un pic de lumină pe chipurile celor ce  din greşeală (sau nu) îmi vor citi articolele, să mai fie şi lucruri pozitive în viaţa noastră, că de cele gri (aproape negre) suntem cu toţii sătui.

Aşa că, dragi cititori, vă doresc să aveţi tot ceea ce e necesar pentru a fi cu adevărat fericiţi, adică ZILE SENINE!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Î