Cele mai multe întâmplări mi le amintesc din clasa a XI-a, eram oarecum relaxaţi, trecuse examenul pentru treapta a doua de liceu, iar bacalaureatul şi intrarea la facultate erau undeva în ceaţă.

În camera cu numărul 13 locuiam cinci fete, din trei clase. La Liceul Energetic nu se înghesuiau fetele pe vremea aia, cred că nici acum.

Venise primăvara, iar căldura de afară, plus hormonii ce jucau o adevărată sarabandă în trupurile noastre tinere, nu ne mai lăsau să „tocim” în continuare, aşa că, de câte ori aveam ocazia, ţuşti la lacul din Gheorghieni, care iarna avea rol de patinoar, iar vara, era spa-resort-ul nostru, plin de bărci, de iarba broaştei pe la margini, dar şi de o mare veselie.

În clasa noastră eram doar trei fete care stăteau în cămin, mai aveam şi câteva colege din oraş, venite după examenul de treaptă. Într-o zi caldă, cu un cer limpede şi clar de puteai să te oglindeşti în el, facem un plan de relaxare, împreună cu fetele din oraş. Zis şi făcut, după ore vin şi ele la noi, în camera de cămin, apoi, după inspecţia profesorului de serviciu care avea rolul de a ne trimite în şcoală la meditaţii (adică să ne facem temele pentru a doua zi, nu ne medita nimeni, dar aşa era expresia încetăţenită), aveam planul s-o uşchim la lac, cu păturile din cameră, bineînţeles.

Când ne distram noi mai bine, iată că pe hol se aude vocea profesoarei de serviciu, doamna Tămas de tehnologie, care făcea ca uşile să se trântească zgomotos, iar liniştea să cuprindă întreaga comunitate. Cum în cămin nu aveau ce căuta persoane venite din afară, iar noi trebuia să fim deja la „meditaţii”, nici una nici două, ne-am vârât toate în dulapurile care şi aşa erau doldora de lucruri, printre umeraşe, chiloţi şi mai ştiu eu ce se găsea pe acolo. Doar una dintre colege a rămas afară, ea avea cică scutire de la medic, dacă bine-mi aduc aminte.

Doamna Tamas era unguroaică, o bomboană de femeie, dar mai stâlcea unele cuvinte, motiv pentru care ne distram copios la orele dânsei. Intrând în camera care în aparenţă arăta impecabil, o găseşte pe Monica în picioare, abia apucase să închidă uşile dulapurilor şi se străduia să fie serioasă, ba chiar bolnavă, dacă tot avea scutire.

Dialogul dintre ele a decurs cam aşa: ” Tu, ce faci aici? de ce nu eşti la meditaţii?” Monica, serioasă la început, apoi izbucnind în râs:” Pentru că sunt bolnavă…” ” Dar atunci, de ce eşti aşa veselă?” Ei bine, acel moment a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea, râsul venea din piept, ajunsese în gât, dar nu-i puteam da drumul… Motivul era unul simplu, doamna Tămas pronunţase cuvântul „veselă” cu accent pe silaba a doua, nu pe prima, cum ar fi fost normal. Simţeam cum şi celelalte dulapuri se zguduie, dar doamna Tamas, o adevărată doamnă, a plecat fără a mai pune alte întrebări. Au trecut o grămadă de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm uneori de ce suntem atât de „vesele?”, iar răspunsul nu-l putem da nici acum.

Să aveţi grijă de anii tinereţii, ei sunt hrană pentru vremea în care începem să trăim din amintiri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi