Patru zile de vis, la Londra – Ziua a doua

Am rămas datoare cu continuarea poveștii. Sincer, m-am apucat greu de scris. Nu scrisul era problema, ci sortarea fotografiilor. Din zecile (sutele)  de fotografii făcute de mine și Ștefan, pe care să le alegi, cărora să nu le dai importanță? De obicei, atunci când faci o fotografie, ai impresia că este imaginea cea mai reprezentativă a unui moment din viață. Deci, care momente să le consider mai puțin importante?

   Am reușit să fac totuși această muncă, ce de fapt este foarte subiectivă.

    Cea de-a doua zi la Londra a fost extrem de plină, am văzut și sper eu acumulat informații din belșug, nu știu cât le vom ține minte, dar cred că totuși vom rămâne cu bucuria de a fi fost parte, pentru puțin timp, a atmosferei pline de de istorie a marii capitale.

    Ziua a început bine, cu Westminster Abey, care este diferită, dar nu prea departe de Westminster Cathedral. Am ajuns acolo la ora 9, după un mic marș pe la capătul parcului St. James și trecând pe lângă controversata construcție îmbrăcată total în viță de vie decorativă, fără nicio ușă și despre care nimeni nu știe la ce folosește. S-ar părea că intrarea se face undeva prin subteran și că ar fi o bancă, apărută din senin în urmă cu 100 de ani. Londra are misterele ei, așa că nu e bine să săpăm prea adânc…

   Am trecut și pe lângă buncărul de unde Churchill a condus operațiunile în cel de-al doilea război mondial. Hmm!

   Și-am ajuns la Westminster Abey, la ora 9. Nu e nimeni la poartă… Aflăm că se deschide la 9,30 și, surpriză, suntem primii vizitatori la o coadă care în câteva minute a devenit de câteva zeci de metri. Cumnata mea e foarte vorbăreață, leagă o conversație cu cei din serviciul de pază. Ei o întreabă de unde vine, ea zice : noi din Canada,  iar ei ( adică noi) din România. Omul râde: și cum v-ați întâlnit? Păi ei doi sunt frați, arată Sandra spre mine și Gelu. Aha, se dumirește omul de ordine, care între timp ne conduce prin curte până la o masă, unde se făcea controlul bagajelor. ”I start with my sister roumanian!” zice el, invitându-mă să-mi deschid poșetuța. Rucsacul din spate nu l-a văzut, nici eu n-am mai zis nimic. Oricum, bomba o lăsasem acasă.

    La intrare, am primit fiecare câte un ghid audio cu informații despre ceea ce vedeam, o mie de lucruri de ținut minte. Cu ce am rămas: această catedrală s-a construit în secolul al XVII-lea, iar de atunci, toate evenimentele regale importante au avut loc aici. Nunți, încoronări și înmormântări, s-au succedat de-a lungul anilor. Dacă ai fost cineva în Regatul Unit ( rege, regină, om politic, scriitor, poet, om de știință, muzician), ai onoarea de a te odihni pe veci sub una dintre piatrele funerare care sunt la tot pasul, nici nu le poți ocoli. Singurul  mormânt (al oamenilor de rând) pe care nu se calcă, este cel în onoarea eroilor patriei. Am înțeles că sunt vreo 600 de morminte și statui în interiorul Westminster Abey. Mi s-a părut cam ciudat că deasupra pietrelor funerare ale unor oameni importanți: regi, regine, persoane din familiile regale, erau niște statui culcate, de parcă morții ar sta deasupra mormintelor, cu mâinile împreunate, a rugăciune. Te simțeai ca în cimitir, dar nu într-unul vesel. Am ieșit în curte să luăm o gură de aer curat.

    Era aproape ora 12 când am ieșit și am hotărât în unanimitate că e bine să mergem acasă, ca să mâncăm ceva. Priveliștile văzute ne-au cam răscolit, iar stomacurile se cereau umplute. Până searal a 19,45 când aveam programare la cea mai înaltă clădire din Europa, vom încerca să mai vedem câte ceva.

    Oh, și am văzut. După o masă copioasă (adică vegană), ne îndreptăm cu toții spre St. Paul Cathedral, singura catedrală cu o arhitectură diferită din Londra, al cărei arhitect venea de la Roma. Poate de aceea seamănă atât de bine cu catedrala San Pietro, de la Vatican.

   Spre bucuria noastră, am reușit să intrăm fără să stăm la vreo coadă astronomică, am dat o raită și am ascultat din nou indicațiile ghidului audio. Așa, am aflat că această construcție s-a ridicat pentru peima dată în anul 1066, dar de atunci a trecut prin mai multe evenimente nefaste (incendii), acum fiind construită pentru a cincea oară.

    Am urcat și cele 525 de trepte, doar așa, ca antrenament pentru după masă, când vom fi mult mai sus. (Pe la etajul 70).

    Ieșind de la ST. Paul, ne întrebam ce am mai putea face. De mers acasă nu putea fi vorba, fiindcă abia ajungeam și trebuia să plecăm din nou. Așa că… ce-ar fi să ne forțăm norocul și să mergem la London Tower? Am uitat să spun, toate aceste obiective sunt pe London Pass, deci acum n-am mai plătit nimic, doar ne-a scanat codul QR de pe telefon.

   Da, cine are noroc, are… mai era vreo oră până să se închidă la Turnul Londrei și zău dacă-ți dorești să fii închis acolo. O coadă imensă la poarta prin care se intra la bijuteriile regale ne-a făcut să avem o mică reținere, dar cum unul dintre oamenii de ordine îmbrăcat în cavaler ne-a asigurat că nu durează mai mult de 15 minute, ne-am așezat cuminți în capătul rândului, care urgent a devenit și mai mare, în urma noastră. La început, am văzut doar poze. Și ne ziceam: poftim, am venit până aici, ca să vedem poze cu bijutariile, mare chestie! Dar nu, au apărut bijuterii adevărate, coroana reginei cu care Elisabeta a II-a a fost încoronată și tot felul de alte obiecte folosite la încoronare. Mie mi-a plăcut cel mai mult bolul de punch, în care un copil de 5-6 ani ar putea face baie, atât e de mare. Dar, ghici, e din aur masiv. Și multe altele, fără număr, ar zice unii. Foarte ingenios, pentru a nu bloca fluxul, prin fața coroanelor se trece cu o podea rulantă, așa nu stai să caști gura cât ai chef.

   Până am ieșit de la bijuterii, White Tower se închisese, așa că ne-am consolat (Sandra și cu mine) cu o înghețată, luată exact înainte de momentul închiderii tonetei.

   Bun… am mai vizitat un pic turnul cu torturi ( a se pune accentul pe cea de-a doua silabă) și otrăvuri, apoi ne-am îndreptat agale spre clădirea cea mai înaltă, al cărei nume, din păcate, momentan îmi scapă. Voi completa mai târziu.

   După o pizza ”la botul calului”, am ajuns și la ultimul obiectiv de vizitat pentru astăzi, obosiți, dar plini de voie bună. Ce pot să spun? Am urcat cu două ascensoare până la etajul 68, unde era o cofetărie și spațiu de jur împrejur, pentru a vedea Londra. Minunat! Dar, sincer,  nu m-a dat pe spate. Oi fi eu mai pretențioasă, nu știu. Ce știu exact, este că Groapa Ruginoasă de la Vârtop m-a impresionat mult mai tare.

    Ei și-așa, după o zi de pomină, ne-am întors cu metroul acasă, că eram frânți de oboseală.

   Pe… mâine!

    Manuela Sanda Băcăoanu

Un gând despre „Patru zile de vis, la Londra – Ziua a doua

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s