Domnul Mircea este un adevărat erou al transportului în comun de pe un traseu mereu bătut cam de aceleași persoanei, fiind extrem de cunoscut printre călătorii pe care-i transportă în fiecare zi pe distanțe mai lungi sau mai scurte. Toată lumea îl știe pe Domnul Mircea, bărbatul care se apropie de pensie și care probabil are sute de mii de kilometri la volanul microbusului care uite, vine, vine, iar toată lumea se simte cumva ca acasă, totul e în regulă, vor călători și de astă dată în siguranță cu omul care-i lasă pe fiecare cât mai aproape de locul în care doresc să ajungă. Cum să nu faci asta, când călătorii sunt majoritatea trecuți de toate tinerețile, îi dor picioarele și mai au și câte un bagaj la care s-au înhămat înainte de a se gândi dacă vor fi în stare și să-l care.

”Domnul Mircea, așteaptă fiică-mea în Observator, vă rog” întinde o doamnă o plasă ce nu pare deloc a fi ușoară, în timp ce tremuratul mâinilor ei dă de veste că ar putea suferi de o boală gravă. Domnul |Mircea ia plasa politicos, iar doamna știe că bunătățile pe care le trimite vor ajunge în bună regulă la destinație.

”Ei, câte plase din astea am primit și eu în studenție”, zice un domn, privind cu simpatie către Domnul Mircea. Acesta zâmbește, numai el știe câte plase cu mâncare a cărat de-a lungul timpului. S-ar umple câteva tir-uri, dacă am sta să socotim. Îmi amintesc și eu de plasele ba chiar geamantanele cu mâncare pe care le primeam de acasă, aduse de un alt Domn Mircea, din acele vremuri. S-ar părea că nu toate s-au schimbat în ultimii 40 de ani.

Probabil fiecare traseu are câte un Domn Mircea, omul cunoscut de toată lumea, cel care oferă stabilitate călătoriei celor ce nu au mașină personală. Iată, ne apropiem de Cluj, iar telefoanele încep să sune. Sunt copiii, care-și sună părinții, pentru o ultimă verificare și stabilire a locului de întâlnire. Nu știu de ce, telefoanele astea care sună strident, îmi amintesc de telefoanele care sunau la Colectiv. Atunci îi sunau părinții pe copii, acum e invers. Sau de telefoanele care sunau în sacii morților de covid. Doamne, ce gând morbid. Dar vrând nevrând, acestea sunt realități de care nu putem fugi și nu ne putem ascunde.

Tot ce putem face este să încercăm să trăim cât mai frumos, să devenim fiecare un ”Domn Mircea” pentru cei din jur, omul blajin care are o vorbă bună pentru fiecare.

Călătorii cât mai multe, domule Mircea, avem nevoie de oameni ca dumneavoastră!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare