Călătoria mea la București pot spune că a fost una dintre cele mai plăcute de până acum, începând cu trenul și terminând cu plimbarea pe jos, întâlnirea cu ceilalți caminanți și veștile aflate.

Dar, să începem cu începutul, așa cum e firesc… Am pornit din Cluj seara la 22,09, iar, după ce greșit mă uitasem pe bilet și credeam că voi fi într-o cușetă plină ochi, am constatat că, de fapt locul meu este în alt vagon, unde aveam doar o companioană de drum, așa că ne-am făcut de cap, ea a citit, iar eu am croșetat până la ora 12, când, în sfârșit, am pus ”cornul în pernă”… Noaptea a trecut repede, chiar dacă mie mi s-a părut că n-am prea dormit.

Contrar așteptărilor, ajung exact la 7,35 în  Gara de Nord, am timp berechet până la 11, când este întâlnirea cu membrii Asociației Prietenii Camino, așa că o iau la pas, nu știu de ce toată lumea mă sfătuiește să urc într-un mijloc de transport în comun, de parcă aș călători zeci de kilometri.

După mai multe manevre de genul ”fâț la stânga, fâț la dreapta”, aidoma cozii iepurelui (pe vremea când avea și el coadă lungă), urmând ”indicațiile prețioase” ale trecătorilor amabili întâlniți în această dimineață destul de rece de sâmbătă, dar cu un soare care, după ce-mi  încălzește sufletul, reușește să facă acest lucru și cu partea mea muritoare, aceea care susține un ritm constant de mers, bucurându-se de tot ce întâlnește în cale.

După aproape două ore de mers și 10.000 de pași, iată-mă, în sfârșit, la ceasul de la Universitate… Mai am timp destul, așa că dau o raită prin împrejurimi, vizitând librării și căutând cu înfrigurare un loc decent, în care să pot bea o cafea. Găsesc doar în pasaj, apoi mă grăbesc să ies, mai sunt doar 10 minute până la 11, prietena mea, Ana, mă sună, a ajuns, așa că, după o reîntâlnire scurtă, ne îndreptăm spre sala în care se desfășoară întâlnirea, urmând de astă dată indicațiile simpaticei doamne Cornelia Nicolae, care-i așteaptă pe caminanții neștiutori, ca și noi.

Ana este o prietenă întâlnită pe Facebook, dar s-a dovedit a fi una mult mai bună (în momentul în care a ieșit din lumea virtuală) decât mulți oameni pe care eu i-am considerat prieteni de-a lungul anilor. Cu ea, parcă dialogul nu se termină niciodată, chiar dacă e o pauză de luni între două convorbiri. De fiecare dată avem ce ne spune și ne ascultăm cu plăcere una pe cealaltă.

Buuun! Ajungem noi în sala cu pricina de la Facultatea de Geografie, după un itinerar destul de întortocheat, unde lumea era deja adunată: fețe cunoscute, alături de fețe pe care le văd pentru prima dată, îmbrățișări sau dimpotrivă, priviri reci… Hmm! Știu că nu poți plăcea tuturor, nimeni nu poate asta, așa că nu mă mai afectează deloc felul unora de a fi.

N-am să descriu aici tot ce s-a întâmplat la întâlnirea noastră, cert este că proiectul nostru de suflet, adică realizarea acestui Drum al Sfântului Iacob și prin România, este din ce în ce mai aproape de înfăptuire, s-au făcut pași mici, dar importanți, acum totul depinde de munca și determinarea noastră pentru a face ca acest vis să devină realitate.

Am avut o mică supărare, pe harta aprobată a credențialului (pașaportul de pelerin, pe care se pun ștampile de la adăpostri și care atestă calitatea de pelerin) ce se va tipări în România, încă nu este Valea Arieșului, dar vă promit, dragi moți, că acest lucru se va schimba, nu mă dau eu bătută atât de ușor și am promisiuni că, în momentul în care se va ști exact traseul, va fi și aceasta inclusă pe hartă.

Mai voiam să aflu și despre modul în care aș putea face voluntariat în Spania la vară ca și hospitalera la un albergue, dar am rămas tot în ceață în această privință. Poate am altele mai importante de făcut la vară, în legătură cu organizarea Camino-ului de Santiago pe Valea Arieșului, de aceea nu voi putea fi hospitalera… Cine știe, ”încurcate sunt căile Domnului”, parcă așa se spune…

Până una-alta, vă doresc o seară frumoasă și o săptămână lină!

Fiți pe fază, în curând vă voi cere ajutorul, în legătură cu Camino pe Valea Arieșului (cacofonie aceptată)

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni