A fost odată un porumbel care… aşa ca alte mii şi mii dintre fraţii lui, se trezise la viaţă într-un cuib, cocoţat pe turla unei mari biserici, dintr-un mare oraş. Până aici, nimic neobişnuit pentru un porumbel de rasă incertă, aşa ca toţi fraţii lui.

Totuşi, porumbelul nostru simţea că poate mai mult, că viaţa lui ar putea lua o altă întorsătură, dar nu ştia cum să iasă din caruselul cotidian care se învârtea, se învârtea, într-un mod ameţitor, fiecare zi fiind la fel cu precedenta, fiecare noapte la fel de neagră şi plină de spaime.

În fiecare dimineaţă, oameni miloşi veneau să hrănească păsările cerului, bucuroşi că pot face un lucru creştinesc şi nu prea costisitor. Ba, o femeie între două vârste, le aducea grăunţe proaspete noaptea, pentru ca ele, păsările, să aibă ce mânca la prima oră a dimineţii.

Trecând zilele şi lunile, porumbelul nostru era tot mai trist, i se părea că se iroseşte nefăcând nimic de seamă în viaţa ce i-a fost dată pe Pământ.

„Uite, mâine voi pleca de aici, voi pleca şi eu în Ţările Calde, despre care doar rândunelele şi raţele sălbatice mi-au povestit, vreau să văd lucruri şi ţinuturi noi, de poveste, m-am săturat să dau ocol în zbor aceleiaşi pieţe şi să aştept în fiecare zi ca viaţa mea să se schimbe, fără să fac nimic pentru asta” îşi promitea el, într-una dintre seri.

A doua zi dimineaţa, fiind cam frig afară, porumbelul s-a gândit că ar fi bine să ia întâi micul dejun, n-ar fi prea înţelept să plece la drum cu burta goală, mai ales că Ţările Calde, după ştiinţa lui, nu sunt „coleşica preste deal”, ci la mii de kilometri depărtare.

N-a trebuit să aştepte prea mult, un bunic ce-şi ducea nepotul la şcoală, tocmai s-a oprit în faţa eroului nostru, deşertând o pungă plină cu resturi de pâine, numai bune pentru masa porumbeilor, care s-au adunat instantaneu la un aşa festin.

„Uite, acolo în stradă, s-a rostogolit o bucată mai mare de pâine, ar fi numai bună pentru mine, care am un drum lung înainte” îşi spune porumbelul, în timp ce iese pe carosabilul unde maşinile stau pentru moment, oprite la semafor.

Îşi ia  prada în cioc, dar, într-o secundă fatală, totul se învălătuceşte, un zgomot sec, un nor de fulgi şi pene ridicate în zbor, ca şi când o mână nevăzută goleşte o pernă veche, nici urmă de scârţâitul vreunei frâne pe asfalt, iar, în următoarea secundă, porumbelul nostru zace cu ghearele ridicate spre cer şi cu ochii înlăcrimaţi, într-o mirare mută…

Vai, a fost un porumbel nonconformist, a vrut să fie altfel decât fraţii lui, dar soarta i-a fost potrivnică… După ce goana maşinilor e oprită din nou de semaforul din colţ, o mână miloasă ia porumbelul şi-l aşază cu grijă pe iarba ce acum încolţeşte, din parcul plin de porumbei, care nici n-au băgat de seamă că încă unul dintre ei a mai plecat în Cer…

În locul porumbelului, putea fi un copil, sau un adult care trecea strada printr-un loc nepermis.

Dragi copii, vă rog să treceţi strada doar prin locuri marcate şi cu mare grijă, fiindcă ar fi îngrozitor ca unul dintre voi să aibă soarta porumbelului.

Să aveţi o zi senină, fără întâmplări neplăcute!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni