Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Clujul… un „rahat de oraş”?

Citeam ieri nişte comentarii foarte acide referitoare la oraşul nostru şi nu mă pot abţine să nu răspund.

Am înţeles că totul a pornit de la postarea unei mame cu trei copii, care nu găsea o chirie ieftină în Cluj, iar o altă persoană de sex feminin, pe nume Alexandra, o compătimea, în acelaşi timp exprimându-se în termeni foarte duri la adresa Clujului.

S-ar părea că avem „un rahat de oraş”, cu „un rahat de mall” şi un centru demn de milă, foarte urât şi neprimitor.

Dragii mei, frumuseţea stă în ochii privitorului, aşa că în acest sens, mă abţin de la comentarii.

Despre faptul că în Cluj chiriile sunt mari… ce să spun? Înainte de a pleca în lume cu trei copii după tine, poate ar fi bine să te interesezi ce-ţi poate oferi oraşul în care vrei să te muţi. Iar dacă vii în Cluj pentru că ai auzit că aici se câştigă bine, poate mai întâi ar trebui să-ţi găseşti un loc de muncă, iar dacă acesta-ţi oferă destui bani cât să consideri că te descurci, abia atunci să-ţi cauţi chirie.

Da, este un oraş scump, poate cel mai scump din ţară, dar noi îl iubim aşa cum este, s-ar părea că e şi cel mai iubit oraş din ţară. Suferim noi, clujenii de un patriotism local, care ne face să credem că oraşul nostru-i cel-mai-cel.

Asta nu înseamnă că viaţa în Cluj este mult diferită de cea din oraşele mai mici, tot serviciu-cumpărături-acasă este şi traseul nostru zilnic. Avem operă, teatre, săli de cinema, dar  la proteste am fost cel mai des în ultimii ani.

Ce vă opreşte pe dumneavoastră, locuitorii celorlalte oraşe sau sate ale României să faceţi din fiecare dinte acestea „cel mai iubit”?

Nu e aşa mare scofală să trăieşti în Cluj, nu ne petrecem timpul la mall şi la distracţii, cred că vin mai des să le viziteze cei ce locuiesc în alte oraşe.

Dar, pe de altă parte, nu mi-aş dori să locuiesc în altă parte, asta din pricină că e oraşul pe care-l cunosc şi-l iubesc încă din vremea adolescenţei, am crescut şi ne-am dezvoltat împreună.

Alexandra ne ameninţa cu o invazie a celor ce li se spune că Clujul este un Paradis. Să poftească, dar, după cum se spune în Biblie, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Nu cred că noi, locuitorii Clujului, merităm să fim împroşcaţi cu atâta ură şi dispreţ de către cineva care „n-a putut trece gardul” şi priveşte doar dinafara cetăţii.

Clujul este un oraş ca oricare altul, dar fiind unul universitar, cu facultăţi de valoare, mulţi absolvenţi rămân aici, ceea ce face ca nivelul cultural al oraşului să fie  foarte ridicat.

Se poate trăi bine în Cluj, dar trebuie să ai un loc de muncă bine plătit.

Îmi pare rău pentru acea mamă cu trei copii, ca ea or mai fi multe altele, iar sfatul unora de a merge la Turda pentru o chirie mai mică, nu mi se pare lipsit de bun simţ.

Pe mine nu m-a auzit nimeni plângându-mă că nu mă descurc, dar în ultimii 30 de ani, am avut tot timpul două job-uri. Dacă vrei, poţi! Vorba unei reclame răsuflate.

Cam… asta ar fi.

Veniţi în Cluj, dar gândiţi-vă de două ori înainte de a face acest pas.

Să auzim de bine!

 

Ia uite, ce centru „de rahat” avem!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Răutate, sau prostie?

Toată viaţa am fost convinsă că oamenii sunt în esenţă buni, că se nasc buni, dar fiind produsul societăţii în care trăiesc, s-ar putea ca la un moment dat să o ia pe alături şi să facă lucruri ce nu le stau în fire.

Mai trecând nişte ani peste mine, mi-am dat seama că există oameni care fac rău doar aşa, pentru distracţia lor de moment, fără a se mai gândi la urmări.

Vă voi relata o întâmplare adevărată, pe care mi-a povestit-o o prietenă. Era cu mulţi ani în urmă, când ea şi pe atunci prietenul ei (care între timp i-a devenit soţ), s-au întâlnit pe stradă cu un coleg de serviciu al prietenei mele. Erau tineri, frumoşi şi îndrăgostiţi.

A doua zi, colegul o întreabă dacă cel cu care era e prietenul ei, iar la răspunsul afirmativ, începe să-i povestească despre beţiile pe care le făceau împreună şi cum îl ducea acasă, mort de beat. Prietena mea face ochii mari, iar el „omul de bine”, îi mai descrie cum în ultima vreme doar suna la uşă şi-l lăsa acolo, de frica mamei prietenului… Putea fi totul adevărat, cei doi locuiau în acelaşi cartier.

Ce putea crede o fată tânără, din toate astea? Vedea cum iubitul ei nu bea deloc, dar acesta nu era un motiv de liniştire, poate de aceea nu bea, fiindcă dacă începe, nu se mai poate abţine?

Şi aşa, a trecut un an… Nimic din comportamentul de acum logodnicului nu arăta că ar avea patima beţiei, iar cum nimic nu este întâmplător, s-au întâlnit din nou cu persoana în cauză, fiind împreună şi cu alţi prieteni. Cei doi n-au dat niciun semn că s-ar cunoaşte, aşa că prietena mea şi-a luat inima în dinţi şi şi-a întrebat logodnicul dacă-l cunoaşte pe colegul ei. Acesta a negat vehement, apoi a aflat toată tărăşenia. S-a simţit puţin atins de faptul că nu-i spusese de la început de frământările ei, dar viaţa a mers înainte, acum au, de mulţi ani, o familie frumoasă şi prosperă.

Întâmplarea face ca, zilele trecute, prietena mea să stea din nou faţă în faţă cu colegul de demult, iar cum nu uitase ce-i făcuse acum mulţi ani, l-a întrebat de ce s-a comportat aşa. Răspunsul a fost unul total neaşteptat, pur şi simplu, fiindcă” era prea cu nasul pe sus şi voia să-i mai taie din avânt”. Serios? Sunt oameni care spun minciuni doar de dragul de a face rău, de a da peste cap viaţa cuiva? N-a negat, n-a spus că nu-şi aminteşte, pur şi simplu, a recunoscut că a fost gelos pe fericirea ei (nu cu aceste cuvinte). A făcut asta fără a avea vreun interes. Mă înspăimânt la ideea de ce pot face acest soi de oameni dacă vor să plătească o poliţă,când se comportă aşa, absolut gratuit.

Probabil fiecare are exemple de acest fel, aşa că nu mai insist.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Modă, sau manipulare?

În fiecare zi, suntem bombardaţi cu diverse reclame, noutăţi, constatăm că avem neapărată nevoie de lucruri despre care ieri nici nu ştiam că există…

Azi nu vreau să vorbesc despre acest soi de reclame, vor fi subiectul unui alt articol. Vreau să vorbesc despre marea manipulare care este MODA. Da, este un mod de a manipula oamenii, pentru a cumpăra iar şi iar, cârpe ce într-un an-doi se „demodează”, adică nu mai eşti „în trend” în caz că îndrăzneşti să le mai porţi.

Funcţionează mai ales la generaţiile tinere, la oamenii care, abia intraţi în viaţă, doresc să fie acceptaţi, să fie ca gaşca, dacă moda le cere să poarte pătrăţele, poartă pătrăţele, dacă le cere sa poarte pantaloni cu fundul la genunchi, aşa vor face.

Atâta timp cât moda nu aduce prejudicii sănătăţii, (poate doar peisajului ce eşti obligat să-l priveşti), n-am nimic împotriva ei. Dar când, pentru a fi la modă, rişti să te îmbolnăveşti, mă opun din toate puterile. Probabil vă amintiţi de moda de acum câţiva ani, cu buricul şi şalele goale (adică dezvelite) chiar şi iarna, la grade minus. Mi se rupea sufletul când vedeam fetele cum se zgribulesc în staţia de autobuz, trăgând în jos o geacă (scurtissimă), ce nu era în stare să acopere golul dintre bluza prea scurtă şi pantalonii cu talie joasă, peste care, nu de puţine ori, se mai lăfăia şi un strat de unturică din pricina presiunii pantalonilor cumpăraţi cu un număr mai mic decât necesar.

Vai de rinichii şi de ovarele lor!

Măi copii, voi vă uitaţi în oglindă? Iar dacă vă uitaţi, vă place ce vedeţi? Dacă arătaţi aşa cum am descris mai sus şi vă place, înseamnă că aveţi o problemă de percepţie.

Spre uşurarea mea, acea modă a trecut, dar a fost înlocuită de una îmbrăţişată şi de băieţi, de astă dată. Ia ghiciţi! Asta e şi mai „şic”, dacă mă pot exprima aşa: iarna, tenişi (cel mai cool) sau altă încălţăminte scurtă şi şosete aproape invizibile iar gleznele goale, învineţite de frig, sunt candidate sigure ale tuturor bolilor reumatismale, ştiute şi deocamdată neştiute.

Cum cobor din Zorilor dimineaţa pe jos, multe glezne de băieţi şi de fete am văzut iarna aceasta, de fiecare dată parcă mie mi se face frig. Mă gândesc la mamele lor, precis nu ştiu cum s-au încălţat odraslele, sau pur şi simplu, nu mai au ce le face. Acum, să fim serioşi, dacă asta vi se pare „cool” e problema voastră, mie mi se pare doar că arătaţi sărăcăcios, cu toate hainele „de firmă” ce le arboraţi şi smart-urile din care nu vă scoateţi nasul.

O să ziceţi: „Ce mai vrea şi baba asta? Să-şi vadă de ale ei!”

Asta voi şi face, mai ales că la 25 de ani, (sau mai devreme) veţi fi la mine, cu dureri de toate felurile, iar eu va trebui să vă repar, cu ajutorul terapiei Bowen.

Dragii mei, treceţi şi prin filtrul gândirii ceea ce vi se propune ca stil, trend, şi dracu mai ştie ce. Să arăţi oribil şi să te mai şi îmbolnăveşti pe deasupra, mi se pare culmea prostiei.

Să fiţi sănătoşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lucruricaremăenervează (fără haştag)

Am auzit că domnul primar Emil Boc a pus la dispoziţia cetăţenilor Clujului o adresă de email, la care aceştia îşi pot trimite nemulţumirile şi enervările de zi cu zi, cu promisiunea că însuşi primarul le va răspunde.

Eu m-am gândit să scriu aici, poate mai sunt şi alţi oameni care ar dori să semnaleze diferite lucruri care nu le plac în urbea noastră.

Deoarece acest articol se vrea unul mai mult glumeţ decât vindicativ, voi enumera trei lucruri care mă enervează pe mine, n-o să mă leg de problemele mari ale Clujului, de gunoi şi de spitale, acestea sunt arhicunoscute, ne-am plictisit cu toţii de aceste subiecte, despre care doar se discută.

Bun, deci, ce mă enervează pe mine:

  1. Mă enervează faptul că la intersecţia străzii Zorilor cu Observatorului, s-a marcat o trecere de pietoni care te obligă să traversezi un spaţiu verde. Aveam o poză, dar nu ştiu ce-am făcut cu ea.
  2. Mă enervează că s-au schimbat sensurile de mers prin Zorilor. Când ieşi de la Profi, ai obligatoriu la dreapta, iar pentru str. Rapsodiei ar trebui să mergi vreo 50 de metri la stânga, apoi să virezi la dreapta. Strada e destul de largă pe cei 50 de m, poate fi lăsată cu dublu sens până la intersecţia cu Rapsodiei. În momentul de faţă, trebuie să ocoleşti mai bine de 500 de m ca să ajungi aproape de unde ai plecat: pe benzina/motorina noastră şi noxele pe care le oferim tuturor. Înlocuind semnul de obligatoriu la dreapta cu unul care arată că strada se înfundă spre stânga, s-ar rezolva problema.
  3. Mă enervează că atunci când apare autobuzul 35 în staţie, o voce suavă îţi zice : „a sosit LINIA 35, se îndreaptă spre…” Eu credeam că a sosit autobuzul, linia stă pe loc, este traseul. Mă rog, veţi zice că asta e o enervare de fiţe, dar tot de fiţe e şi când scrii „vau” şi „lau” şi „ţiau! şi… aşa mai departe? Că toate astea mă enervează de nu mai pot!
  4. MĂ DISPERĂ DE-A DREPTUL FAPTUL CĂ SUNTEM CONDUŞI DE PROŞTI, HOŢI ŞI PENALI, dar degeaba îi spun asta domnului Boc (Această frază s-a scris singură, eu n-am nicio vină.)

Ei, s-aveţi o zi aşa cum meritaţi, după inima şi sufletul vostru!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Reciclarea selectivă – un basm fără happy-end

Imaginea de mai sus este una comună, o poți vedea prin toate localitățile, sate și orașe deopotrivă.

Partea proastă este însă că o inițiativă care ar fi trebuit să ducă la civilizarea comunităților, s-a împotmolit la jumătatea drumului. Ieri am început curățenia de primăvară și aveam o mulțime de hârtii de aruncat. M-am dus să verific dacă este loc în tomberonul dedicat acestui scop, dar, spre  mirarea mea, era plin cu pet-uri și pahare din plastic, probabil deversate de restaurantele din apropiere. La fel arătau tomberoanele pentru plastic și metal.

Cum nu-mi place să las lucrurile nelămurite, am sunat o persoană oficială, ca să-mi dea și mie un răspuns la situația constatată. Ceea ce am aflat, m-a lăsat cu buza umflată: nimeni, niciodată nu vine să golească/ducă tomberoanele, ele stau acolo de ani de zile, fără rost și fără speranță.

Să înțeleg că în toate localitățile se întâmplă așa? De ochii lumii, reciclăm, dar, de fapt, nimic nu s-a schimbat.

De vreun an de zile, în cartierul în care locuiesc, la Cluj, s-au montat tomberoane pentru reciclare selectivă. Începând din acel moment, am pus un sac mai mare de gunoi sub chiuvetă, iar în el punem tot ce nu putrezeste: plastic, metal, hârtie. În vechea găleată de gunoi, strângem doar gunoiul menajer care s-ar putea transforma în compost.

Să mă bați, că n-as mai putea să fac altfel. Dacă merg cumva la cineva acasă și văd gunoiul amestecat, mi se pare că nu e deloc în regulă.

Așa facem și la Lupșa, tot ce poate deveni compost ia drumul grădinii și se transformă în pământ fertil.

Nici nu vreau să vă spun cât de necăjită am fost ieri, când, venind spre Cluj, am văzut din nou malurile Arieșului inundate de pet-uri și alte plasticuri înfiorătoare.

DE CE?

De ce nimănui din țara asta nu-i pasă de ceea ce lăsăm copiilor și nepoților noștri? Aici nu e vorba doar despre autorități, ci de fiecare dintre noi, de mine și de tine, ( de mine nu, că eu nu fac așa) cei care zilnic murdăresc fața Pământului cu nenorocitele lor de ambalaje.

Mă gândesc din ce în ce mai serios să mă angajez la Garda de Mediu. Dacă oamenii nu se pot civiliza cu vorba bună, precis amenzile îi vor face mai receptivi la tot ceea ce înseamnă natură și bun-simț.

Doar comuniștii vorbeau despre ”lupta omului cu natura” C…t! Cu natura nu te lupți, că te învinge de fiecare dată. Cu natura trebuie să trăiești în mod amiabil, s-o iubești, iar atunci te iubește și ea pe tine!

 

Să fiți sănătoși și cu capul pe umeri!

Hai, pa, că m-ai enervat, popor indobitocit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

2. Ani de liceu – Un te duci tu, mielule?

Citind primul meu articol despre anii de liceu, cineva mi-a adus aminte de frumoasele zile ale toamnelor petrecute la cules de mere, sau la porumb. Poate generaţiilor de acum li se pare ciudat faptul că era o bucurie să ieşim la aer curat, să mergem cu autobuzele până la livadă sau la parcela de porumb.

Oricum, era o adevărată bucurie pentru noi, au fost zile ce ne vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Dimineaţa la ora 7,30 (nu mai ştiu exact), după ce luasem micul dejun la cantina liceului, veneau autobuzele, care ne duceau undeva, pe dealurile de la Boju. Hărmălaia era cât casa, fiecare vocifera, voia să spună ceva, dar nimeni nu voia să asculte, până când, din fundul autobuzului se auzeau voci vesele ce aveau deja un imn al culesului, care suna cam aşa: Un te duci tu, patru B/ Larga fermă, domnule! Nu mai ştiu cum erau celelalte versuri, dar refrenul îl cântam cu toţii în gura mare, chiar dacă noi eram boboci, la prima noastră ieşire „în natură” împreună cu clasele mai mari.

Ajunşi în lanul de porumb, ne primeam fiecare rândul şi ne străduiam să facem totul bine şi repede. Aruncam ştiuleţii în grămezi, apoi îi strângeam în coşuri şi-i urcam în remorcile ce veneau printre rânduri, pe parcele ce anume fuseseră culese şi tăiate din timp.

Tovarăşa (pe atunci) dirigintă era tot timpul prezentă, muncea cot la cot cu noi, iar nouă ne-ar fi fost ruşine să ne lăsăm mai prejos. Majoritatea eram de la ţară, obişnuiţi cu muncile agricole, dar şi cei de la oraş făceau faţă la fel de bine, munca devenise o distracţie, iar noi eram fericiţi.

Nu ni se părea deloc greu, ne mai odihneam din când în când, mai râdeam, eram totuşi nişte adolescenţi de 16-17 ani.

La întoarcere, o linişte nefirească se aşternea în autobuz, până când cineva intona : „Un te duci tu…” iar atunci, ca la o comandă, toată lumea se trezea, mai ceva decât frumoasa din pădurea adormită, iar lălăiala ţinea până în curtea liceului, unde ne despărţeam cu greu, mai aveam şotii de făcut sau întâmplări de povestit. Bineînţeles că repertoriul era mult mai bogat, dar în acest moment, să mă tai că nu-mi aduc aminte ce om mai fi cântat.

Imagini de demult, să vă mângâie ochii:

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

SERBAREA ANIMALELOR – poveşti de adormit părinţii

În pădurea cea verde, trăiau în bună înţelegere mai multe animale, care aveau fiecare un rol bine stabilit în cadrul comunităţii.

Din timp în timp, fiecăruia îi venea rândul să găzduiască o serbare, lucru care-i înveselea pe toţi, iar pentru ca serbarea să iasă cât mai bine, fiecare contribuia cu câte 20 de ghinde…

Într-o zi de primăvară timpurie, iată că a venit rândul ursoaicei să organizeze serbarea. Ea s-a străduit, a adus hrană potrivită fiecăruia dintre participanţi, ba şi băuturi alese. A cheltuit o groază de ghinde, dar se gândea că-şi va putea recupera o parte, din ghindele pe care participanţii la serbare i le vor oferi la sfârşit…

Ei, dar  socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg… animalele au mâncat, au băut, iar la sfârşit, s-au făcut că plouă… nimeni n-a adus vorba despre participarea lor la cheltuieli, de parcă era de la sine înţeles să se întâmple asta. Mă rog, de la tigru nu aştepta  nimic, el se prezintă de fiecare dată cu un tufiş înflorit, se consideră un domn, care nu se comportă ca plebea, oferă graţios tufişul şi, gata!

Ursoaica e şi ea o doamnă, tace, nu ştie care ar fi motivul din pricina căruia s-au schimbat obiceiurile, dar pădurea are multe urechi, aşa că nu-i rămâne decât să aştepte, până va afla adevărul.

A doua zi nu merge în poiana animalelor, obligaţiile ei o trimit în altă parte, dar aşa, ca din întâmplare, înainte ca ursul să plece în poiană, îl întreabă dacă a dat cele 20 de ghinde pentru serbare, iar acesta îi răspunde că nu i-a cerut nimeni, mirat totuşi că celelalte animale n-au contribuit.

–  Lasă c-o întreb pe panteră, poate ştie ea ce s-o fi întâmplat…

– Da, aşa să faci, ea le ştie pe toate şi precis are un răspuns la această întrebare.

***

    Ursoaica pleacă la ale ei, dar, brusc, i se luminează mintea. Zilele trecute, hipopotamul şi râsul au tot întrebat-o când se retrage la muntele străbun, pentru a avea grijă de creşa animalelor? Ea le-a răspuns cam evaziv, de fapt, nu înţelegea de ce-i deranjează faptul că mai stă jos în pădure şi nu urcă pe munte. Apoi, brusc, şi-a amintit că  râsul zicea că vrea şi el un balansoar ca al ei, că de când aşteaptă să primească unul, însă din pricină că numărul de balansoare este limitat, ar fi de dorit ca ea să se care, să-i lase lui balansoarul ei. Numai zâmbet pe faţă, dar fiere pe la spate… „Mă rog, la ce m-aş putea aştepta din partea unui râs? gândeşte ursoaica, amar. Dar hipopotamul? Oare pe el, cu ce-l deranjez? Poate că sunt singura care-i ţine piept şi îndrăzneşte să aibă alte opinii? La ce ne-ar mai folosi creierul, dacă nu am folosi măcar un mic procent din capacitatea lui?”

Între timp vine seara, iar ursul are noutăţi, aflate de la panteră: aşa cum se aştepta, hipopotamul şi râsul s-au dus la ea, care era împreună cu vulpoiul şi dihorul şi le-au spus că au hotărât să nu mai dea bani pentru serbare, că… bla, bla.

  • Bun, dar oare mie nu trebuiau să-mi spună, înainte de a cheltui sute de ghinde? Puteam să fac şi eu o serbare simbolică, la fel ca şi cadoul lor. Căprioara şi zebra n-au fost de faţă, iar cârtiţa, cu ochii ei ce văd doar în întuneric, nu s-a pronunţat în niciun fel. Cât de adevărat este că „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”
  • Lasă-i în plata Domnului, zice ursul, împăciuitor.
  • Da, aşa am să fac. Ştiu sigur că în lumea asta, toate se plătesc, şi bune şi rele.

În ziua următoare, iaca zebra cu un cadou frumos, parcă ar vrea să spele ruşinea tuturor. Ursoaica îl primeşte încântată, dar vorba ceea: „cu o floare, nu se face primăvară!”

Parcă mustraţi  de conştiinţe, pantera, căprioara şi dihorul, vin şi ei cu un tufiş.

„ Pantera o fi fost motorul, dar de la ea nu aşteptam nimic, în fiecare an îmi face câte un cadou frumos” se gândeşte ursoaica, în timp ce refuză tufişul cumpărat oarecum de milă. N-am nevoie de mila voastră, credeam că ne înţelegem bine şi avem nişte reguli, pe care le respectăm. Dacă nu este aşa…

Oricum, abia aştept, în curând va fi Ziua Cârtiţei, să vezi atunci, trai pe vătrai!

Şi da, am fost la Împărăţie şi mi s-a spus că mai pot rămâne jos în pădure, ani mulţi de aici înainte, aşa că, râsule şi hipopotamule, îmi pare rău pentru voi, vă voi mai sta o vreme ca un spin în coastă!

 

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa!

Orice asemănare cu personaje reale, este pur întâmplătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Un bec în lumea ciocanelor

 

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

 

”58”

La urma urmei, e doar un număr. Dacă mă uit în oglindă, nu mi se pare că ar fi vorba despre mine, sau despre vârsta mea. Dacă mă uit în cartea de identitate… hmm!

Dar, ce contează toate astea, când viața merge înainte, când am atâtea planuri pe care-mi doresc să le duc la bun sfărșit, când am atâția prieteni care s-au gândit chiar și numai pentru o secundă la mine, trimițându-mi un gând bun și-o urare din inimă.

Da, dragii mei, vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și urări, iar eu vă doresc să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie!

Să aveți parte de sănătatea sufletului, a minții și a trupului, pentru a vă putea bucura de tot ce viața vă oferă, să treceți cu bine peste încercări, mai întăriți și mai plini de voință, să vă bucurați unii de alții, să uitați ranchiuna și să fiți în stare să vedeți bârna din propriul ochi, înainte de paiul din ochiul altuia.

Îmi pare rău că n-am apucat să-i răspund fiecăruia personal, valul de urări m-a depășit, dar să știți că mă gândesc la fiecare în parte.

Tocmai am primit un mesaj extrem de frumos, pe care nu pot să nu-l lipesc aici:

Tinerete vesnica, iubire, armonie, viata e atat de fumoasaaa ! Tu ai descoperit miracolul ei, prin Traire. Traiesti esenta, samburele. Si poti sa-i pui orice haine, totul e cu rost , culoarea si armonia care le radiezi. Iubiree, Manuela !”

Ce poate fi mai frumos de atât?  Mulțumesc, Nadia!

Să fiți plini de vitalitate, să nu lăsați boala sau grijile să vă doboare, fruntea sus și privirea înainte, țara aceasta are nevoie de fiecare dintre noi, ca s-o scoatem din mlaștina în care se zbate.

Cred că v-am pus răbdarea la grea încercare , așa că voi încheia, urându-vă la rândul meu,

LA MULȚI ANI, PRIETENI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi