Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce-aș mai fi vrut să vă spun…

Ca întotdeauna când suntem guvernați de emoția momentului, am mai uitat și eu unele dintre lucrurile pe care doream să le spun la Lansarea de carte de la Cluj.

Mai întâi de toate, să-i răspund d-lui Ion Cristofor, care a avut o mulțime de motive pentru care, spunea dânsul în glumă, mă invidiază. Sunt sigură că nu e așa, voia doar să scoată în evidență niște aspecte ale vieții mele.

La început, ceva pentru care nu mă invidiază: a spus că nu mă poate încadra în vreo categorie, printre prozatori. Cu alte cuvinte, nu stau în banca mea sau în sertarul meu, sunt precum broasca săltăreață. Vreau să spun că acest lucru l-am aflat și despre blogul meu, manuelasandablog, când am găsit un buton pe care scria: ”apăsați aici, pentru a găsi bloguri similare”. După căutări asidue, răspunsul a fost: ”Nu există bloguri similare”.Păi nici n-au cum, fiindcă al meu este o varză. De la rețete de mâncare, la proză, la acțiuni civice, la terapie Bowen și hipnoterapie… am despre toate păreri personale, de parcă aș fi un fel de ”știe-tot”. Bineînțeles că nu este așa, dar cum mă pasionează multe domenii, acest lucru se reflectă și în blogul meu.

Ei, și-acum să continuăm cu ”invidiile” d-lui Ion Cristofor. De exemplu, spunea că mă invidiază fiindcă sunt ”ascuțită” ca lupta de clasă. Această expresie era uzuală în urmă cu peste 30 de ani, sunt sigură că tinerii nu-i cunosc înțelesul. Voia să spună că am puține kilograme, dar pot să-i dau rețeta, care nu-i deloc un secret: un colecist nărăvaș, care m-a dus la o dietă vegană, iar pe lângă cei cel puțin 10.000 de pași zilnic combinați cu multă muncă fizică, mai adaug 25 de flotări, 50 de genuflexiuni și 50 de abdomene, în fiecare dimineață. Simplu, ca braga! (Asta iar nu vor înțelege-o tinerii, dar să mai răsfoiască niște cărți, poate se prind!)

Mai spunea d-l Cristofor că mă invidiază pentru faptul că, cu toate că am terminat amândoi Liceul Energetic, eu am reușit să devin inginer, iar dânsul a rămas doar în aria scrisului, terminând Litere. Sincer, aici invidia ar trebui să fie invers, fiindcă toată viața mi-am căutat împlinirea în altceva, simțind că ingineria nu era ceea ce trebuia să fac, de la bun început. Fericiți cei ce fac din pasiunea lor o meserie!

Nu în ultimul rând, de fapt, cu asta voiam să încep, nepoțica mea cea mare avea șase luni la precedenta lansare de la Cluj. A participat și ea, adusă fiind de mama ei. Acum, la cinci ani și șase luni, când a avut de ales între lansare de carte și înot, a preferat înotul. Sper să nu mai treacă iar vreo cinci ani, până când voi mai avea parte de un eveniment atât de frumos, la Cluj.

Iar acum, un scurt anunț publicitar: cei care doriți să-mi citiți cărțile, le găsiți pe site-ul Editurii Eikon sau la mine, dacă-mi trimiteți mesaj privat, pe facebook. Mai răspund și la telefon: 0741243651.

Vă doresc spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mărțișoare pentru Ucraina

Dragii noștri vecini,

Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.

Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.

Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.

Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.

Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.

Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.

UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!

Suntem alături de voi!

Poporul Român

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Să mai vorbim despre EMINESCU…

Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!

De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună. 

Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. 

Stelele-n cer 

Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn; 

Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./
Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./

Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./

Nu e păcat?/
Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? 

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

Un frumos omagiu

Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini. 

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. 

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Eminescu și creștinismul

Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)

Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru. 

…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:

Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…

NotăPuțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. 

Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).

Crăiasă alegându-te, 
Ingenunchem rugându-te, 
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire, 
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară, 
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie! 
Noi, ce din mila sfântului

Umbră făcem pământului, 
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri, 
Regina peste îngeri, 
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară, 
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie!”

Sper că v-au mângâiat sufletul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Adio, 2021

Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?

Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.

Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.

Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.

Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).

N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.

Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

Soarele din depărtări

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu

Dragă mamă…

Draga mea mamă,

îți mulțumesc că m-ai adus pe lume într-o friguroasă zi de 4 februarie, la Casa de ÎNașteri din Lupșa, pe un ger de înghețau pietrele, iar urșii se puteau ascunde după nămeții de zăpadă.

Îți mulțumesc că ai avut atâta grijă de mine, că la 3 ani m-ai învățat să scriu, iar la 4 mă plimbai noaptea prin casă, fiindcă mă durea o măsea.

Îți mulțumesc că m-ai dat la școală, că ai fost alături de mine în toate suișurile dar mai ales coborâșurile vieții mele, ai fost glasul care m-a făcut să merg mai departe și umărul pe care să pot plânge la nevoie.

Dar mai ales, îți mulțumesc că ești încă lângă mine, că-mi dai mereu povețe, uitând că sunt și eu bunică și s-ar putea să știu și eu să fac câte un lucru…

În fiecare an, fiecare dintre noi ar trebui ca de ziua nașterii noastre să le mulțumim mamelor, căci ele ne-au adus pe lume și ne-au pus pe drumul pe care suntem acum.

Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care mi-ați trimis un gând frumos, aș vrea s-o fac fiecăruia în parte, dar timpul nu-mi permite să răspund la sute de mesaje, așa că vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă urez să aveți parte de toate bunătățile vieții, dar să nu uitați că e bine să păstrăm o măsură în toate.

Să ne vedem cu bine, sănătoși și plini de viață!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nu vă mai supărați, ca văcarul pe sat!

Incredibil, n-am mai scris nimic de aproape două luni. Ce-i drept, subiecte au fost cu duiumul, pe unele chiar le-am abordat, dar numai așa, în minte, n-am mai avut și dorința de a le materializa. Asta poate din pricină că toată lumea scrie, mai bine sau mai puțin bine, dar aproape nimeni nu citește.

Tocmai despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte, deoarece de politică și COVID ne e plin podul, ne-am săturat. Că unii nu vor să poarte mască, să se spele și să păstreze distanța socială, iar rezultatul este unul dezastruos, că tot aceiași acum nu mai vor alegeri parlamentare, vezi-doamne că e foarte periculos, dar cu puțin timp în urmă se dădeau în stambă, spunând că virusul e o invenție planetară, ca să ne omoare, să ne hăcuiască și să ne arunce la gunoi pe noi, oamenii de rând, care credem toate imbecilitățile lor…

Bun, asta fiind lămurită, să revin la ceea ce voiam de fapt să spun… Am văzut azi pe FB un articol de prezentare a unei cărți, iar Editorul (am scris cu literă mare fiindcă e și editorul meu), cu mult bun simț, zicea că e o carte foarte bună, dar că nu știe dacă ar trebui s-o laude foarte tare, că gurile rele zic ba una, ba alta…

O doamnă comenta că o fi cartea bună, dar coperta n-o ajută deloc, (eufemistic vorbind), iar o alta, autoare la rândul ei, se plângea că se vând mai bine cărțile proaste, dar care au un buget mare pentru publicitate și era foarte supărată pe proprii cititori sau, n-am înțeles bine, poate pe ăia care nu voiau să-i devină cititori.

Pentru mine toată întâmplarea a sunat foarte hilar, ( poate sunt eu într-o dispoziție mai bună, nu știu să vă spun), dar sunt de părere că dacă te superi pe cititori, e ca și cum ți-ai da foc la casă. Dragii mei cititori, câți ați mai rămas, să știți că eu nu mă supăr deloc pe Dumneavoastră (am scris cu majusculă fiindcă sunteți foarte importanți pentru mine), vă iubesc foarte tare și abia aștept să ne întâlnim, nu contează cum: real, virtual, la trei metri ( nu sub pământ, Doamne ferește!) sau la mii de kilometri (acolo e doar fratele meu și câteva rude).

Iar pentru ca Domnul Editor să nu se simtă jenat de faptul că va trebui să mă laude și nu știe cum, am să-l rog să scrie despre mine purul adevăr și anume că sunt o semidoctă ce se crede mare scriitoare și, pe deasupra, nu acceptă că pluralul de la RUCSAC e RUCSACURI. Vrea musai să scrie RUCSACI, așa ca pe vremea ei, când plopul făcea pere și răchita micșunele. Asta doar în cazul în care va ieși de sub tipar și cea de-a treia carte pe care cu drag v-o dăruiesc, LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO. Mi-a luat 6 luni ca s-o scriu și aproape un an ca să apară… Probabil până acum nu a fost momentul, dar sunt sigură că va fi și momentul ei, al meu, al nostru.

Hai, că v-am împuiat capul cu prostii! Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu