Arhive etichetă: Povesti adevărate

Modă, sau manipulare?

În fiecare zi, suntem bombardaţi cu diverse reclame, noutăţi, constatăm că avem neapărată nevoie de lucruri despre care ieri nici nu ştiam că există…

Azi nu vreau să vorbesc despre acest soi de reclame, vor fi subiectul unui alt articol. Vreau să vorbesc despre marea manipulare care este MODA. Da, este un mod de a manipula oamenii, pentru a cumpăra iar şi iar, cârpe ce într-un an-doi se „demodează”, adică nu mai eşti „în trend” în caz că îndrăzneşti să le mai porţi.

Funcţionează mai ales la generaţiile tinere, la oamenii care, abia intraţi în viaţă, doresc să fie acceptaţi, să fie ca gaşca, dacă moda le cere să poarte pătrăţele, poartă pătrăţele, dacă le cere sa poarte pantaloni cu fundul la genunchi, aşa vor face.

Atâta timp cât moda nu aduce prejudicii sănătăţii, (poate doar peisajului ce eşti obligat să-l priveşti), n-am nimic împotriva ei. Dar când, pentru a fi la modă, rişti să te îmbolnăveşti, mă opun din toate puterile. Probabil vă amintiţi de moda de acum câţiva ani, cu buricul şi şalele goale (adică dezvelite) chiar şi iarna, la grade minus. Mi se rupea sufletul când vedeam fetele cum se zgribulesc în staţia de autobuz, trăgând în jos o geacă (scurtissimă), ce nu era în stare să acopere golul dintre bluza prea scurtă şi pantalonii cu talie joasă, peste care, nu de puţine ori, se mai lăfăia şi un strat de unturică din pricina presiunii pantalonilor cumpăraţi cu un număr mai mic decât necesar.

Vai de rinichii şi de ovarele lor!

Măi copii, voi vă uitaţi în oglindă? Iar dacă vă uitaţi, vă place ce vedeţi? Dacă arătaţi aşa cum am descris mai sus şi vă place, înseamnă că aveţi o problemă de percepţie.

Spre uşurarea mea, acea modă a trecut, dar a fost înlocuită de una îmbrăţişată şi de băieţi, de astă dată. Ia ghiciţi! Asta e şi mai „şic”, dacă mă pot exprima aşa: iarna, tenişi (cel mai cool) sau altă încălţăminte scurtă şi şosete aproape invizibile iar gleznele goale, învineţite de frig, sunt candidate sigure ale tuturor bolilor reumatismale, ştiute şi deocamdată neştiute.

Cum cobor din Zorilor dimineaţa pe jos, multe glezne de băieţi şi de fete am văzut iarna aceasta, de fiecare dată parcă mie mi se face frig. Mă gândesc la mamele lor, precis nu ştiu cum s-au încălţat odraslele, sau pur şi simplu, nu mai au ce le face. Acum, să fim serioşi, dacă asta vi se pare „cool” e problema voastră, mie mi se pare doar că arătaţi sărăcăcios, cu toate hainele „de firmă” ce le arboraţi şi smart-urile din care nu vă scoateţi nasul.

O să ziceţi: „Ce mai vrea şi baba asta? Să-şi vadă de ale ei!”

Asta voi şi face, mai ales că la 25 de ani, (sau mai devreme) veţi fi la mine, cu dureri de toate felurile, iar eu va trebui să vă repar, cu ajutorul terapiei Bowen.

Dragii mei, treceţi şi prin filtrul gândirii ceea ce vi se propune ca stil, trend, şi dracu mai ştie ce. Să arăţi oribil şi să te mai şi îmbolnăveşti pe deasupra, mi se pare culmea prostiei.

Să fiţi sănătoşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

2. Ani de liceu – Un te duci tu, mielule?

Citind primul meu articol despre anii de liceu, cineva mi-a adus aminte de frumoasele zile ale toamnelor petrecute la cules de mere, sau la porumb. Poate generaţiilor de acum li se pare ciudat faptul că era o bucurie să ieşim la aer curat, să mergem cu autobuzele până la livadă sau la parcela de porumb.

Oricum, era o adevărată bucurie pentru noi, au fost zile ce ne vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Dimineaţa la ora 7,30 (nu mai ştiu exact), după ce luasem micul dejun la cantina liceului, veneau autobuzele, care ne duceau undeva, pe dealurile de la Boju. Hărmălaia era cât casa, fiecare vocifera, voia să spună ceva, dar nimeni nu voia să asculte, până când, din fundul autobuzului se auzeau voci vesele ce aveau deja un imn al culesului, care suna cam aşa: Un te duci tu, patru B/ Larga fermă, domnule! Nu mai ştiu cum erau celelalte versuri, dar refrenul îl cântam cu toţii în gura mare, chiar dacă noi eram boboci, la prima noastră ieşire „în natură” împreună cu clasele mai mari.

Ajunşi în lanul de porumb, ne primeam fiecare rândul şi ne străduiam să facem totul bine şi repede. Aruncam ştiuleţii în grămezi, apoi îi strângeam în coşuri şi-i urcam în remorcile ce veneau printre rânduri, pe parcele ce anume fuseseră culese şi tăiate din timp.

Tovarăşa (pe atunci) dirigintă era tot timpul prezentă, muncea cot la cot cu noi, iar nouă ne-ar fi fost ruşine să ne lăsăm mai prejos. Majoritatea eram de la ţară, obişnuiţi cu muncile agricole, dar şi cei de la oraş făceau faţă la fel de bine, munca devenise o distracţie, iar noi eram fericiţi.

Nu ni se părea deloc greu, ne mai odihneam din când în când, mai râdeam, eram totuşi nişte adolescenţi de 16-17 ani.

La întoarcere, o linişte nefirească se aşternea în autobuz, până când cineva intona : „Un te duci tu…” iar atunci, ca la o comandă, toată lumea se trezea, mai ceva decât frumoasa din pădurea adormită, iar lălăiala ţinea până în curtea liceului, unde ne despărţeam cu greu, mai aveam şotii de făcut sau întâmplări de povestit. Bineînţeles că repertoriul era mult mai bogat, dar în acest moment, să mă tai că nu-mi aduc aminte ce om mai fi cântat.

Imagini de demult, să vă mângâie ochii:

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Luptând cu sistemul

Zilele trecute, am avut ceva de rezolvat la Casa de Asigurări de Sănătate. O chestiune aproape banală, dar pentru care trebuie să-ţi iei număr, apoi să aştepţi răbdător, să-ţi vină rândul. Nimic neobişnuit până aici, veţi spune.

La ora 8,38 am luat numărul 42, apoi m-am interesat la ce număr se ajunsese. Cum numărul 10 era înauntru, mi-am zis că trec cam 20 de numere pe oră, aşa că m-am întors la ora 10.  Nu-mi place să stau în încăperi aglomerate, unde 30 de oameni îşi respiră unii altora în faţă, dacă stai mult acolo, precis te alegi cu un cocktail de virusuri.  Era ca la grădiniţă pe vremea lui Ceauşescu, unii tuşeau, alţii-şi ştergeau nasul, mă rog, ca-ntr-un anotimp al gripelor şi virozelor de tot felul.

La ora 10, mare mi-a fost surpriza să constat că abia numărul 23 era înăuntru. Oamenii deveniseră deja neliniştiţi, numărul lor se dublase, mai aşteptau şi pe afară, dar nu se dădeau duşi. O tânără ce stă pe scaun, îmi spune că persoana ce se află înăuntru, e acolo deja de o jumătate de oră.

Plec din nou, mă gândesc să pierd vremea vreo jumătate de oră, apoi să revin. Când mă întorc, ce să vezi,  tot numărul 23 trona deasupra uşii. Nu-mi vine să cred, atmosfera din sala de aşteptare e una aproape de jale, sunt oameni care aşteaptă de la ora 8. Ce pot să spun, este că de la 10 la 12, au fost rezolvate 4 numere. La ora 12, nr. 27 era înăuntru.

Mă gândesc că în ritmul acesta, va trebui s-o iau mâine din nou de la capăt…

Mă întorc la serviciu, aveam o lucrare urgentă, iar în jur de 14 mă prezint din nou la uşa plângerii, unde, spre stupoarea mea, e afişat numărul 48. „Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!”, ar fi zis Ion Creangă, dar eu nu mă las prea uşor, n-am chef să mai petrec încă o zi făcând naveta de la serviciu la Casa de Asigurări. Eu sunt un caz fericit, lucrez aproape şi pot ieşi fără să dau socoteală. Mă întreb ce fac cei care trebuie să-şi ia o zi de concediu pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea.

Merg cu curaj spre uşa cu pricina, oamenii se uită chiondorâş, le arăt că am numărul 42, iar ei îmi răspund că a trecut deja. Bun, şi acum, ce să fac? O doamnă-mi spune că ea stă acolo de dimineaţă. Aşa, şi? Trebuia să stau şi eu acolo, să mai consum din oxigenul ce oricum era insuficient?

Împing uşa, iar doamna de la un birou minuscul îmi spune să aştept să mi se afişeze numărul, afară. Eu îi zic că am numărul 42, la care ea îmi răspunde că atunci, trebuie să aştept până se termină toate numerele.

„Bine, dacă ies acum de aici, merg să vă fac reclamaţie!”

„Staţi pe scaunul acela, vine răspunsul prompt şi aşteptaţi după o persoană.”

Mă aşez cuminte pe scaun, habar n-am cum mi-a venit ideea cu reclamaţia, nici nu ştiam cui să mă adresez, poate Sfântului Petru, cert este că a funcţionat

Ceea ce aveam de rezolvat a durat mai puţin de trei minute, am plecat mulţumind politicos, dar tot cu sufletul înnegurat.

Cum se poate ca într-un oraş mare cum e Clujul, să ai o singură persoană care se ocupă de asiguraţi şi problemele acestora?

E drept că erau două uşi ce dădeau în acelaşi birou, dar cealaltă funcţionară se ocupa de cardurile de sănătate europene.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară a capului plecat (pe care sabia nu-l taie) pe la diferite ghişee, sau în faţa uşilor după care trudesc funcţionari sleiţi de puteri şi plictisiţi, făcând o muncă seacă, zi după zi. Oare sistemul de sănătate e atât de bolnav, încât nu poate să mai angajeze  măcar încă o persoană, pentru ca oamenii să nu-şi piardă zile întregi pentru a rezolva situaţii minore şi care în general nu se ivesc din pricina lor?

Sistemul acesta în care suntem înregimentaţi cu toţii, nu poate fi schimbat deloc? Fiecare dintre cei ce-şi petrec o zi sau mai multe în faţa uşilor închise, la sfârşit, când calvarul se termină, răsuflă uşurat şi trece mai departe, uitând că s-ar putea să revină în scurt timp, sau că zilnic oamenii se bat de aceleaşi „obişnuinţe”, de care nu ne putem dezbăra. În lupta cu această caracatiţă, te simţi mic şi neajutorat, pierdut într-o mare de reguli făcute de unii fără minte şi fără inimă.

Suntem ţara cu cele mai multe statistici negative, suntem pe primele locuri la lucruri rele…

De ce, oare?

Dacă cineva are vreo idee, iar eu îl pot ajuta, să mă anunţe. Mă ofer voluntar.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

1. Ani de liceu …

Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii de liceu? E perioada din viaţă în care am ieşit din copilărie, nu ne-am lovit încă de greutăţi, ne trăim adolescenţa la maximum, dar nu suntem conştienţi de fericirea noastră.

Ţin minte prima zi, când tatăl meu m-a adus cu maşina până în curtea liceului şi m-a lăsat acolo, avea o şedinţă la Alba Iulia. Liceul avea şi cămin, iar eu trebuia să aştept, împreună cu alte câteva zeci ce cu trecerea orelor au devenit sute de elevi din toate clasele, să fiu repartizată într-una din camerele celor două construcţii (căminul nr. 1 şi căminul nr. 2), ce deocamdată nu-mi spuneau nimic.

Sunt o timidă de felul meu, aşa că aşteptam cuminte în curtea ce vuia de glasuri vesele. Erau elevi din clasele mai mari ce se regăseau cu bucurie după vacanţă, aşa că, la fel cum se alege uleiul de apă, noi, bobocii, am rămas cumva pe dinafară, putând să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi oală, bobocei de liceu, intrăm în vorbă unii cu alţii şi constatăm că s-ar putea să fim colegi de clasă.

Emoţia acestei prime zile nu a fost egalată decât poate doar de ultima, dar, până atunci, este o întreagă poveste de spus.

După ce, abia după masa pe la ora 16 am intrat în sfârşit în camera ce ne fusese repartizată şi am făcut cunoştinţă cu colegele de cameră, patru la număr, două colege de clasă cu mine şi gemene pe deasupra şi două din”B”, ne-am ales dulapurile şi paturile, am început să ne aşezăm hăinuţele pe rafturi, o jale generală a cuprins camera noastră, aşa, buluc, lacrimile nu mai puteau fi stăpânite.

”  Cum să stăm noi aici, între pereţii aceştia, cinci ani?” (când am intrat la liceu, acesta avea o durată de 5 ani) . Eu nu plângeam, dar simţeam aşa, o amorţeală, mai fusesem plecată de acasă doar de câteva ori, în tabără, iar acum, adio copilărie, adio după-amieze petrecute în grădină, adio… tot ce a însemnat viaţa mea de până acum.

Ei, şi? Am venit aici fiindcă a fost dorinţa mea, nu m-a  obligat nimeni, sunt convinsă că va fi bine!

Da, a fost bine, cel mai bine din viaţa mea, dacă privesc în urmă.

A doua zi, începea şcoala cu adevărat, iar doamna dirigintă, mama Luci cum am poreclit-o cu mare drag, a strigat pentru prima dată catalogul. Ea a fost prima persoană care m-a strigat Sanda şi aşa am rămas pentru colegii de liceu. Zicea că m-a luat în clasa dânsei fiindcă voia să vadă cum arată Sanda. Eu cred că şi faptul că terminasem clasa a VIII-a cu 10 şi intrasem printre primii la examen, cântărise cât de cât în hotărârea doamnei diriginte.

Voi povesti întâmplări savuroase din anii de liceu, dar în zilele următoare.

Acum, câteva amintiri, pentru nostalgicii absolveţi ai Liceului Energetic din Cluj.

 

Privind fotografiile, îmi dau seama că doamna dirigintă era atunci îngrozitor de tânără, aşa cum noi nu mai suntem demult.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Cum te fură automatul de cafea

Zilele trecute, eram într-o gară mică și amărâtă, măcar că n-ar trebui să fie așa, pe vremuri, aici se triau sute de vagoane zilnic, era o fierbere și o activitate care acum a rămas doar în memoria celor ce au trăit în acea perioadă.
Dar nu despre urâțenia gării și jalea ce te cuprinde când ești nevoit s-o tranzitezi vreau să povestesc acum, ci despre interacțiunea mea cu automatul de cafea.
Foarte rar apelez la serviciile automatelor, de oricare fel ar fi ele, mie-mi place interacțiunea cu oamenii, care mă întreabă ce fel de cafea vreau, dacă doresc mai mult sau mai puțin lapte, dacă vreau și zahăr… Mă rog, în funcție de cât sunt de grăbită, ne mai  dăm cu părerea despre vreme, că-i prea cald, prea frig, sau e tocmai cum ne-am dori să fie (asta mai rar, că oameni suntem și veșnic nemulțumiți).
Oamenii simt nevoia să comunice, de aceea se spune că facem parte dintr-o comunitate, adică dintr-un fel de organizație ce ocupă același spațiu și are interese oarecum comune, pe care și le comunică unii altora.

Ce să vorbesc eu cu automatul de cafea? Să-i spun „bună dimineața” și să-l întreb dacă nu i-a fost frig astă-noapte, în holul gării prin care crivățul suflă ca în Bărăgan? Ar fi interesant să se inventeze asemenea automate, cu care poți conversa, în timp ce ele, joviale și bine dispuse întotdeauna, să-ți ofere cafeaua cu un zâmbet .

Da, de aceea-mi place mie să cumpăr cafea de la restaurantul din gara Cluj, acolo găsesc întotdeauna pe cineva bine dispus, iar când am luat cutia cu lapte ca să mai completez un pic în cafea, barmanul nu s-a supărat, a zâmbit și a zis că pot să-mi pun cât lapte doresc.

Ei, dar văd că am ajuns prea departe cu considerațiile despre cafea și n-am povestit întâmplarea…

Fără” bună dimineața” sau alte formule de politețe, neobligatorii de altfel când te adresezi unui automat, am introdus o bancnotă de un leu și o fisă de 50 de bani, pentru că atât era prețul cafelei. Bancnota a înghițit-o, dar moneda, ba! Mai încerc o dată, de două ori, de trei ori… Parcă pentru a-și bate joc de mine, automatul o arunca tot mai departe, ultima dată cam la un metru, zici că ne jucam leapșa. Nu știam dacă era pe ouate sau pe cocoțate, cert este că în depărtare se auzeau chiuiturile trenului, (eu sunt de la munte, de aceea, pentru mine trenul chiuie, nu fluieră) iar difuzorul gării ne anunță pompos că sosește la linia 3. Intrată în panică (așa ne panicăm noi, românii, pentru un leu, dar nu ne pasă de milioane), caut cu disperare şi fără vreun rezultat un buton care să anuleze comanda și să-mi restituie bancnota… Indiferent și imperturbabil,                ” bancomatul de cafea” cum l-am botezat cu ani în urmă, afișează în continuare ”credit – 1 leu”.

Trenul intră în gară, apuc să urc într-un vagon mizer, de pe vremea când eu eram probabil la grădiniţă… sau mama era la grădiniţă, cu gândul că următoarea persoană care va dori cafea, o va avea cu 50 de bani. Măcar am făcut o faptă bună, am donat două treimi de cafea cuiva înfrigurat și fără prea mulți bani în buzunar.

Și-am încălecat pe-o șa… etcetera!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi și  cafeaua nebăută

 

 

 

Lupşenii la Bucureşti

În al 101-lea An de la înfăptuirea Marii Uniri, iată că lupşenii au ajuns la Bucureşti, demonstrând încă o dată ţării şi lumii că patriotismul n-a murit, că nu e doar aşa, o vorbă-n vânt, spusă la un pahar de pălincă şi apoi uitată prin prăfuita ladă de zestre a Istoriei.

S-ar părea că la Lupşa mai trăiesc suflete mari, egale celor ce au dat viaţă evenimentelor de acum o sută de ani sau mai de demult, celor ce şi-au pus piepturile în faţa atacatorilor de toate felurile, nelăsându-i să-şi facă de cap în Ţara Moţilor.

Urmând exemplul celor ce acum o sută de ani au izvodit din lână adunată de pe la case minunatul drapel cu care delegaţia de lupşeni s-a prezentat la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, pentru a nu se lăsa mai prejos, harnicele lupşence au reuşit ca peste timp să repete istoria, ţesând un steag frate, mai tânăr dar la fel de mândru, care a însoţit delegaţia pe jos a lupşenilor la Alba Iulia, în anul Centenarului.

Visul moţilor din Lupşa era ca cele două steaguri să se întâlnească, moment istoric ce a avut loc vineri, 18 ianuarie, 2019.

Am ajuns înaintea delegaţiei la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, aşteptam  să ajungă şi lupşenii, când, ca un val de căldură în toiul iernii, din holul muzeului, se aud vocile lor frumoase şi puternice, cântând… din Ţara Moţilor noi am venit…  moment de emoţie teribilă, de exacerbare a simţurilor, până la a vibra la unison, ca o harpă ale cărei corzi te încântă şi te ridică în sfere celeste, acolo unde poţi auzi cântarea îngerilor. Cam asta am simţit eu, în clipa pătrunderii moţilor în lăcaşul Columnei lui Traian, în faţa căreia aştepta cuminte şi totodată maiestuos bătrânul steag de la 1918.

Lupşenii au adus cu ei şi copia steagului de la 1918, făcută în 1968, când acesta s-a mutat de la Muzeul Etnografic din Lupşa, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Cele ce au urmat, au fost întâmplări de suflet, vorbiri din inimă, pline de pasiunea iubirii de ţară.

Moderatorul şi unul dintre principalii organizatori ai acestei întâlniri a fost d-l. prof. dr. Ioan Vlad, unul dintre cei mai de valoare fii ai comunei Lupşa.

Deoarece nu cunosc numele exact al tuturor vorbitorilor şi nu vreau să neîndreptăţesc pe cineva, voi lăsa câteva fotografii să vorbească de la sine despre desfăşurarea evenimentelor. Corul bisericii din Lupşa a fost actorul principal pe scena improvizată în faţa steagului de la 1918, mângâindu-ne auzul cu vechi şi frumoase  cântece patriotice.

Printre cei ce au dat viaţă cuvintelor aflate în inimă, s-a numărat şi domnul director al Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, care ne-a făcut o promisiune ce, sperăm noi, nu va fi una deşartă, şi anume că la 1 decembrie 2019, steagul de la 1918 se va mai întoarce pentru o zi acasă, în satul din care a plecat. Dragi români de pretutindeni, vă invităm la Lupşa, pentru a vedea unul dintre cele mai de valoare şi mai iubite exponate ale Anului Unirii.

Iar ca să fie ca la români, lupşenii şi-au trimis desaga înainte, plină de bunătăţi, din  care au fost invitaţi să guste toţi cei prezenţi la ceremonia întâlnirii drapelelor.

După o vizită la Tezaurul aflat în subsolul clădirii şi un tur succint al Columnei lui Traian (aflată aici în copie), am părăsit muzeul, trecând prin sala în care este organizată expoziţia Unirii.

Între timp, steagul lupşenilor de la 1918 îşi reluase locul. Ca să vezi, Expoziţia Unirii Românilor începe cu Mihai Viteazul şi se termină cu… ia ghiciţi: steagul lupşenilor, dragii mei! Să fii încheietorul unei perioade de 400 de ani de zbatere pe meleagul românesc, nu e de ici, de colea.

Şi-am încălecat pe-o şa… şi-am ieşit pe treptele muzeului, tot cu „Din Ţara Moţilor noi am venit!”, cu lume adunată buluc în faţă, care ne făcea poze, cu multă emoţie şi, de ce nu, marea mândrie că suntem moţi, lupşeni, români!

Timpul s-a oprit parcă pe loc, nu mai e nici 1918 nici 2019, suntem cumva suspendaţi între pământ şi cer, noi toţi, ÎMPREUNĂ!

 

 

 

Iaca nişte daci, coborâţi de pe columnă!

Drum bun spre casă, dragi şi minunaţi moţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi (aşa m-a botezat d-l. Ioan Vlad)

 

 

 

Ce ne-aduce Moş Crăciun?

Pe la 1922, Compania Coca-Cola îl inventa pe Moş Crăciun. Da, cu toate că pare secular, moşul este mai tânăr decât s-ar crede. Scopul a fost, bineînţeles, unul mercantil, dar sunt convinsă că n-au sperat nici pe departe să aibă un asemena succes, care parcă creşte an de an.

Moş Crăciun a devenit un brand atât de puternic, probabil cel mai cunoscut din întreaga lume a noastră, a pământenilor. Nu m-aş mira dacă o civilizaţie extraterestră venită la un moment dat (trecut sau viitor) pe Pământ, să fi auzit la rîndul ei de celebrul Moş Crăciun.

Până la urmă, bonomul moş e plăcut de toată lumea, fără deosebire de rang, culoare politică sau a pielii, cu toţii îl iubim pe acest bătrânel simpatic, care e protagonistul a zeci de filme ce rulează fără întrerupere pe canalele TV.

Bineînţeles că ne dă şi mult de furcă, am intrat şi noi în sarabanda de sărbători a occidentalilor, împodobim bradul încă din noiembrie şi ne străduim să punem sub el cele mai potrivite daruri pentru cei dragi.

Totuşi, sunt de părere, că la români se cam exagerează cu aceste daruri, care, în mod normal, ar trebui să fie doar simbolice, nu să ne dea peste cap bugetul familiei. Snobismul şi foamea de cumpărături sunt tot mai puternice, oameni care cumpără la nesfârşit, nu contează ce, dar trebuie neapărat să-şi umple coşurile. Zilele trecute, în ajun de Moş Nicolae, (un moş care pe vremuri aducea câteva dulciuri , fructe, sau o nuieluşă copiilor ce n-au fost cuminţi, acum, săracul de el, e nevoit să care cadouri dintre cele mai scumpe şi sofisticate), eram într-un magazin cu articole pentru copii, care părea asaltat de o hoardă de tătari veniţi la prădat, hăinuţele curgeau de pe umeraşe, jucăriile se răsturnau din rafturi în capul cumpărătorilor agasaţi că nu găsesc ceea ce caută… Imaginea de ansamblu era una de sfârşit de lume, nu de ajun de sărbătoare.

Nu spun că e bine sau rău ceea ce facem, poate ar trebui totuşi să păstrăm o minimă decenţă, în zilele noastre sunt copii care primesc cadouri lucruri pe care încă nici n-au apucat să şi le dorească. De aici, o stare de lehamite şi un sentiment că li se cuvine absolut totul, iar dacă într-o bună zi nu mai suntem în stare să le oferim tot ce-şi doresc, vom avea cu toţii o problemă.

Ei, dar cine sunt eu, ca să dau sfaturi celor care nici măcar nu mi le-au cerut.

Să aveţi spor la cumpărături, doar de un lucru să nu uitaţi, există viaţă şi după sărbători şi mai ales, facturi de plătit. Dumnezeu să vă lumineze minţile şi paşii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi