De când picioarele mele s-au obişnuit a bate zilnic zeci de kilometri pe Camino de Santiago, nu le mai pot opri, iar adierea primăverii le dă parcă noi avânturi, parcă un dor de ducă mă cuprinde, chiar dacă nu pe meleaguri hispanice, ci aici, acasă, pe vechea şi minunata Vale a Arieşului. Pentru a-mi  alina dorul şi a-mi stăpâni freamătul din creştet până în tălpi pe care-l simt numai la gândul minunatelor pelerinaje pe care le-am făcut anii trecuţi şi care au totalizat aproape 2500 de kilometri, mai plec din când în când hai-hui, ca să-mi încerc puterile şi să mă menţin în formă.

Ieri am făcut o „scurtă” excursie, de vreo 11 kilometri, de la Lupşa până la Sartăş, pe Valea Arieşului. Tot aveam de plecat la Cluj, aşa că soţul meu mi-a dat două ore avans, ca să ajung până unde… oi ajunge.

Drumul îmi este extrem de familiar, dacă stau să calculez, l-am străbătut de peste o mie de ori la volan, iar pe jos, de câteva ori.

Am pornit din Lupşa la ora 13,48 fix, ştiu asta fiindcă m-am uitat la ceas. Vremea e tipică lunii martie, acum transpiri la soare, iar peste câteva minute te închei până la bărbie, când soarele a dispărut după nori, iar un vânt „subţire” se infiltrează pe sub haine, parcă ar vrea să controleze dacă eşti corect echipat.

Până la Muncel, nimic deosebit nu mi-a atras atenţia, doar cei câţiva câini lăsaţi de capul lor pe şosea şi care m-au făcut să mă înarmez cu ditamai băţul găsit pe marginea drumului. Îmi amintesc cu nostalgie de El Băţo, toiagul meu de pelerin ce m-a însoţit pe mii de kilometri prin Spania şi Portugalia, care nu se ştie pe unde s-o mai fi aflând acum.

La Muncel, două indicatoare: spre dreapta, Mănăstirea Martirii Neamului, iar spre stânga, Fagul Împăratului, ambele de cealaltă parte a Arieşului, motiv pentru a scăpa de drumul arhicunoscut şi de vâjâiala necontenită a maşinilor.

Aleg să merg spre Fagul Împăratului, care e tocmai pe drumul meu, dar nu mă pot abţine să nu fac nişte poze „minunatelor” gunoaie ce împodobesc malurile Arieşului, care vor fi subiectul unui alt articol, mai amplu şi mai plin de năduf, care sper să ajungă acolo unde trebuie. Mă gândesc să-l trimit la toate primăriile de pe Valea Arieşului şi la Ministerul Mediului.

Trec Arieşul şi o iau pe drumul de ţară ce mi se aşterne înainte, liniştea nemaifiind întreruptă decât de cântatul unui cocoş, sau mugetul vacii din poiata pe care tocmai o văd la doi paşi.

Parcă se face mai frig, sper să nu plouă, nu mi-am luat pelerină, când am pornit din Lupşa, era soare.

Pe neaşteptate, mult mai impozant şi mai semeţ decât se vede de pe şosea, în faţa mea apare Fagul Împăratului, un fag monument al naturii, care-şi schimbă frunzele doar din doi în doi ani: în primul an sunt verzi, în al doilea sunt ruginii.

Noroc cu un domn ce se afla la plimbare, ce a imortalizat şi pentru mine clipa apropierii de acest bunic al copacilor de pe Valea Arieşului. Denumirea i se trage de la un episod istoric, avîndu-i ca protagonişti pe Avram Iancu ce se afla sub fag, iar pe şosea, dincolo de Arieş, împăratul Franz Iosef, ce încerca o reconciliere. Nu ştiu exact povestea, doar replica lui Avram Iancu a rămas celebră: „Un mincinos şi un nebun nu se vor putea niciodată înţelege!” Se ştie cine era nebunul, aşa că, prin excludere, mincinosul nu putea fi decât… celălalt.

Un binemeritat loc de popas cu un monument închinat fagului, face drumul dintre Muncel şi Baia de Arieş un pic mai scurt.

Cocoşul cel ţanţoş,  câinele bătăios (din pricina căruia m-am felicitat că m-am înarmat cu ditamai băţul) şi o femeie ce s-a oprit în drum pentru a mă petrece cu privirea, întrebându-se  poate ce oi căuta eu cu rucsacul în spate pe Valea Hărmănesei, au fost singurele personaje demne de luat în seamă, până la apariţia bruscă în peisaj a comunei Baia de Arieş, fostă localitate minieră, în prezent cu un viitor incert în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă.

Străbat Baia de Arieş în pas alergăreţ, soţul meu tocmai porneşte cu maşina de la Lupşa şi trebuie să ajung să trec podul, pentru a  ajunge pe traseul lui. Până la Cluj sunt aproape 90 de kilometri de aici şi nu am trei zile la dispoziţie, trebuie să  ajung mâine la muncă.

Şi uite aşa, în mare grabă, am ajuns chiar la Sartăş…

Am scris acest articol pentru a intra în concursul Spring SuperBlog 2016.

Vă doresc o săptămână plină de bunătăţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni