Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.

Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.

Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.

Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.

Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.

„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.

La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.

Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.

Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.

O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.

Ei, și-acum câteva fotografii.

Să aveți drumuri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu