Fiecare dintre noi am trecut prin dureroasa experiență de a fi pierdut pe cineva drag, cineva cu care ieri ai vorbit la telefon, sau l-ai ținut de mână, iar AZI, afli cu stupoare, că nu mai e.

Cum poate fi plecarea aceasta atât de bruscă, atât de nemiloasă și cât gol poate ea lăsa în urmă…

Se spune că nimeni nu pleacă dincolo, decât atunci când sufletul își dorește cu adevărat acest lucru. Aș vrea să cred asta cu tărie, dar.. nu știu ce să zic.

Prima dată ne-am văzut acum opt ani, o voce plăcută m-a sunat, întrebându-mă dacă practic terapia Bowen la domiciliu, deoarece nu se poate deplasa la cabinet: ”Am 39 de ani și sunt netransportabil” îmi spunea cu simplitate și seninătatea dată de cei aproape 20 de ani pe care-i petrecuse deja într-un scaun cu rotile.

Și m-am dus. Toată familia se mira că am avut curajul să merg la un simplu telefon, dar ceva din acea voce îmi spunea că are nevoie de mine. N-am reușit să intermediez vreun miracol pentru ei, spun acest lucru fiindcă fiecare se lupta cu propria soartă, așa că am ajuns să le fac tuturor Bowen, iar serile în care mergeam în casa lor erau de sărbătoare pentru mine, era ca și cum aș fi vizitat rude dragi și apropiate, totuși, sper că am reușit să-i ajut cât de cât.

Călin nu înceta să mă uimească de fiecare dată cu mulțimea cunoștințelor pe care le acumulase (mai putea să-și folosească mâinile pentru a manevra tastele calculatorului) și cu înțelepciunea de care dădea dovadă. Era sufletul familiei, toată lumea lor se învârtea în jurul lui. Era tot timpul la curent cu toate evenimentele din micul lor orășel, știa lucruri de care sunt convinsă că oamenii care ieșeau zilnic în lume habar n-aveau.

Soarta lui a fost una crudă încă din copilărie, dar nu l-am auzit niciodată plângându-se, lua lucrurile așa cum veneau. Era convins că a venit în această viață pentru a experimenta un mod diferit de a trăi.

Mi se pare ciudat că trebuie să vorbesc la trecut despre un om cu care acum două zile am vorbit la telefon. 47 de ani a durat viața lui… Foarte puțini, ar zice majoritatea dintre noi, dar cred că a reușit să urce spiritual mult mai sus decât mulți dintre noi, cei care ne plângem de scurtimea zilelor și de faptul că n-am reușit să ducem la îndeplinire tot ce aveam de gând. În aceste momente, brusc îți dai seama că aproape nimic din cele ce ne ocupă timpul nu este important, majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt doar pentru a ne alimenta EGO-ul, iar sufletului îi oferim o foarte mică parte a vieții noastre.

Drum bun, Călin, acolo printre aștri, știu că ești scăldat în Lumina lui Dumnezeu și că, în sfârșit, poți zbura, așa cum ai visat în atâtea rânduri!

Noi, cei care am rămas, putem doar să vărsăm o lacrimă și să ne uităm la Cerul albastru, în speranța că ne vom mai revedea cândva.

Îngerii să-ți vegheze calea, iar sufletul să-și urmeze drumul…

Manuela Sanda Băcăoanu …