Bunica îmi povestea că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Lupșa au ajuns refugiați din Moldova de dincolo de Prut. Atunci, mi se părea că acele întâmplări au rămas undeva în istorie, că sunt groaznice și irepetabile.
Ei bine, prezentul ne demonstrează că istoria se repetă, dar acum, cu mai multă cruzime și forță, iar refugiații, vrând-nevrând, sunt la ușa noastră. Dacă ne-am imagina ca fiind în locul lor, sunt convinsă că fiecare dintre noi și-ar dori să găsească o mână întinsă și o față prietenoasă, care să ne poată da speranța zilei de mâine.
Cum noi suntem în poziția fericită de a ajuta și nu de a fi ajutați, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în această acțiune. Este mare lucru să găsești o cameră care te așteaptă și o masă caldă, după zile întregi de zbucium și de nesomn.
Refugiații vor veni și pe Valea Arieșului, deci trebuie să ne organizăm și să-i primim cum se cuvine. Vom forma un grup pe Facebooc, ”Valea Arieșului pentru Ucraina”, unde vă puteți înscrie, puteți să postați noutăți și ne putem ajuta reciproc în această perioadă grea pentru toată lumea, dar, mai ales, pentru cei nevoiți să-și părăsească locuințele doar cu minimul necesar.
Cei care nu pot oferi cazare, pot ajuta în alte moduri: cu produse din gospodărie, cu alte alimente, cu muncă voluntară, dacă va fi cazul.
Să fim recunoscători că noi suntem cei care ajută, nu cei ajutați și să aducem zâmbetul pe fețele copiilor prea devreme dezrădăcinați!
Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.
Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.
Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.
Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.
Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.
Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.
UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!
Da, știu, azi e Sfântul Valentin, cu toții ne amintim că iubim, ar trebui să iubim, sau măcar să ne prefacem că iubim pe cineva, altfel nu suntem cool, nu suntem ”în rândul lumii”. N-am înțeles niciodată de ce se sărbătorește această zi, probabil e doar o chestiune de marketing, o bună ocazie ca vânzările să crească, măcar pe un anumit segment de piață.
În urmă cu un număr de ani, pe vremea când Valentine”s Day era total necunoscută în România, pe atunci nu știam nici măcar de Dragobete, a venit pe lume fiica mea cea mare. La mulți ani, Arina! Soțul ei e norocos, împușcă doi iepuri deodată. Chiar dacă uită de ziua ei, nu poate uita de Valentin, că e pe toate gardurile.
Dar voiam să vorbesc despre altceva acum, despre importanța fiecărei clipe, despre trăiri autentice și nu prefabricate, despre momentul în care simți că o altă ființă are destulă încredere în tine, încât să se apropie și să-ți miroasă mâna. Asta mi s-a întâmplat mie ieri, când am pornit, împreună cu Ștefan, într-o plimbare până la Fagul Împăratului. Am mai scris despre acest fag special, acum vreau să povestesc despre ascensiunea noastră pe un drum cu gheață ca sticla, iar când eram aproape în vârf, despre apariția neașteptată a unei căprioare pui, foarte prietenoasă și dornică să ne însoțească. Am crezut că a fost o întâlnire de moment, dar ne-a urmat câteva sute de metri, până în vârful dealului, unde este monumentul închinat Fagului.
Probabil era proaspăt părăsită de mama ei și-și căuta alți prieteni. I-am oferit o bucată de banană, dar a mirosit-o și m-a privit parcă spunându-mi: ” Nu știu ce-i asta, dar mulțumesc pentru ofertă!”, apoi a urcat în pădure, dar s-a întors din nou, s-ar părea că-i plăcea să fie în preajma noastră.
Ajunși în vârf, am hotărât să facem un ocol pe la Baia de Arieș, cu toate că erau vreo 7 km în plus, decât să mai coborâm pe gheața pentru care nu eram deloc pregătiți. Cu o sanie, ar fi fost floare la ureche.
Una peste alta, au fost câteva ore petrecute împreună, în natură, fără mofturi și fără pretenții. Cam așa ar trebui să fie viața, să nu aștepți un an întreg, o singură zi în care să arăți că iubești pe cineva.
Pe drumul cu gheață, e de la sine înțeles că n-am făcut poze, abia stăteam în picioare.
Pentru început, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat cuvinte frumoase în această zi, care s-ar părea că este și a mea. Să fiți sănătoși și să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie, să avem cu toții un viitor mai puțin cețos decât cel care se arată azi.
Întotdeauna m-am considerat o persoană pozitivă, am reușit de-a lungul anilor să trec cu bine peste toate încercările care mi-au ieșit în cale. Din păcate, în ultimii doi ani, pozitivitatea a devenit ceva negativ, iar negativitatea a luat locul pozitivului. Asta, bineînțeles, când vorbim despre testele pentru covid.
Oricât de pozitivă (în adevăratul sens al cuvântului) aș fi, totuși, în ultima vreme am avut atâtea evenimente nu tocmai plăcute, încât aș putea spune ca regretata Anda Călugăreanu: ”Calmul tău englezesc, mă cam scoate din calmul meu englezesc!”
Dar, să încep cu începutul… Acum vreo trei săptămâni eram în curte, cu câteva cepe în brațe, pe care le aduceam la bucătărie… O spuză de zăpadă acoperea pavajul, dar părea inofensivă precum o pisicuță dornică de mângâieri. Ei, dar o singură secundă poate fi fatală și anume aceea în care am alunecat brusc și m-am trezit ”în fund pe smoc”, vorba unei povești din copilărie. Din pricina instinctului de conservare însă, care nu doarme niciodată, nici măcar atunci când traiectoria pe care o luăm este una ”cu mare viteză spre pământ”, am întins mâna dreaptă ca să mă prind de ceva, să atenuez căderea, dar n-am făcut altceva decât să-mi julesc degetele de marginea scărilor de la beci. M-am ridicat urgent, constatând că nu aveam alte neajunsuri și mi-am zis că tot e bine, că n-am căzut prea rău.
În următoarea săptămână, tocmai voiam să plec la Cluj, dar am urcat până la mansardă, ca să văd ce fac plantele de acolo… Urcatul a fost un succes, dar coborârea nu prea. Pe o scară destul de abruptă am venit pe fund vreo 8 trepte, exact ca în filmele de desene animate. Totul s-a desfășurat în vreo 5 secunde, parcă priveam un film în care altcineva era protagonist. Ajungând la baza scării, după un inventar sumar, am constatat că nici de data asta nu mi-am rupt/fracturat nimic, singurul impediment fiind o durere sub fesa stângă. Am mulțumit tuturor îngerilor mei păzitori și tuturor entităților care au concurat la sfârșitul cu happy-end al acestui al doilea eveniment, apoi, am plecat la Cluj…
Când credeam că am pătimit tot ce era de pătimit pentru perioada în curs, iată că soțul meu are un test covid pozitiv. Nu e grav, stați liniștiți, doar o răceală ușoară, probabil cele 3 vaccinuri au un cuvânt de spus în această ecuație. Asta se întâmpla luni.
Marți, am rugat un prieten să monteze o ușă la un dulap, lucrare pe care Ștefan nu mai apucase s-o termine. Ceasul rău, pisica neagră sau ce alte chestii ar mai fi putut interveni, au făcut ca ditamai ușa glisantă cu oglindă să ne facă ”pa!” din mers și să se întindă cât era de lungă/lată pe parchet, distrugând în cursa ei o măsuță foarte veche, la care țin foarte mult, cu taburetul aferent și ceasul electronic care-mi dă (dădea) de veste ce oră o fi, când mă trezesc în toiul nopții. Ne privim interziși, secunda fatidică ne putea prinde pe traiectoria ușii, bine că n-a fost așa. Am sunat la magazinul de la care am cumpărat dulapul și voi primi altă ușă, de data aceasta nu mai vreau cu oglindă. Chiar cu câteva minute înainte de a se prăbuși, m-am privit în oglinda aia din trei bucăți, gândindu-mă de ce oare oi fi ales modelul ăsta de dulap, cu o oglindă care-ți desparte capul de trup și-ți face picioarele scurte? Ca să vezi, după 5 minute, ușa era pe burtă!
Când credeam că toate ceasurile rele au trecut, miercuri m-am trezit răgușită, iar testul covid a confirmat, sunt pozitivă. Sunt pozitivă de când mă știu, dar acum, sunt un fel de negativ-pozitivă.
Ei, cum nimic nu-i veșnic pe lumea aceasta, aștept să treacă ce ceasuri or mai veni: pozitve, negative sau în combinație, nu mai contează.
Făceam ordine printre niște hârtii vechi și, ce să vezi, într-un sertar dau peste sonetele primite acum o sută de ani, la absolvirea liceului. Din când în când, mai dădeam peste ele întâmplător, dar întotdeauna eram grăbită, așa că în cel mai bun caz le scuturam un pic de praf și le puneam la loc.
Azi aveam treabă, ca de obicei, dar am zis: ”Hai să citesc măcar unul dintre zecile de sonete ce stau cuminți de mai bine de 40 de ani, așteptând ca cineva să le mai scoată la lumină.
Întâmplarea a făcut să dau peste sonetul primit de la un coleg care a fost cu noi doar în primii doi ani de liceu, alegând să facă ”treapta a doua” în altă parte.
Cuvintele erau simple și adevărate:” Amintirile ne vor aduce întotdeauna clipe minunate, chiar dacă trecutul n-a fost de fiecare dată foarte frumos!” După mai bine de 40 de ani, pot spune cu mâna pe inimă că este foarte adevărat, nu știu prin ce mecanism, chiar amintirile neplăcute devin cu timpul mai calme și mai calde…
Majoritatea colegilor căutau citate celebre pe care să le scrie prietenilor. Eu știu că am scris exact ceea ce am simțit în momentul acela. Poate dacă aș fi scris și eu citate, ar fi fost și sonetele mele mai inspirate…
Îmi amintesc cu mare drag de perioada absolvirii, de minunata energie care ne umplea inimile de entuziasm și bucurie. Privind în urmă, n-aș spune că aș alege aceeași cale în viață, dar probabil aceasta pe care am călătorit până acum era cea mai bună alegere pentru mine, aducându-mi exact lecțiile de care aveam nevoie.
Din întâmplare (sau nu) colegul al cărui sonet l-am citit s-a semnat Puiu, iar asta m-a dus cu gândul la cea mai nouă carte a mea, care este în curs de apariție. Colegul Puiu nu are nicio legătură cu Puiu din carte, dar m-a surprins plăcut. Poate e un semn, poate cartea vă va plăcea, nu știu. Cert este că am trăit o după masă plăcută, cu emoții de absolventă și cu multe visuri. (Unele s-au îndeplinit, iar altele s-au schimbat pe parcursul vieții).
Am mai citit câteva sonete, toate cu fraze înțelepte și mobilizatoare. Oare eu ce-oi fi scris? Din păcate, nu mi-am notat…
Cei care ați primit sonet de la mine, poate mă scoateți din ceață. Mi-ar plăcea foarte mult să știu cum gândeam la 19 ani.
Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!
”De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau.
Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună.
Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
Stelele-n cer
Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn;
Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./ Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor./
Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./
Nu e păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?
(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)
Un frumos omagiu
Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini.
A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio.
Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.
În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.
Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)
Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:
Din codru rupi o rămurea
Ce-i pasă codrului de ea?
Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:
– Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
– De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)
Eminescu și creștinismul
Fragment din Creștinismul Românescde Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)
Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru.
…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:
Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…
Notă: Puțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă.
Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.
Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).
Crăiasă alegându-te, Ingenunchem rugându-te, Inalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Si zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupra-ne coboară, O, Maica prea curată Si pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului
Umbră făcem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regina peste îngeri, Din neguri te arată Lumină dulce, clară, O, Maică prea curată Si pururea fecioară, Marie!”
Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.
Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.
Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.
Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.
Sunt conștientă de faptul că fericirea, dar și nefericirea cuiva îi plictisește pe ceilalți. De aceea, am hotărât să las în urmă încercările grele ale anului 2021 și să privesc cu optimism spre viitor. Bineînțeles că nu-mi voi uita niciodată mama, ea va păși alături de mine pe toate cărările pe care viața mi le va scoate în cale, dar voi încerca să țin treze doar amintirile frumoase, acelea care mă vor ajuta să fiu puternică și să merg mai departe.
Plecând de la acest gând, azi, fiind 01.01.2022, am hotărât să fac cam toate lucrurile care-mi sunt dragi, pentru ca tot anul să am spor la ele. Am citit, am scris, m-am relaxat, dar am făcut și o excursie pe Camino de Apuseni, împreună cu soțul meu. Am plecat de acasă pe soare, am pornit spre Hădărău, pe drumul marcat de mine acum doi ani, apoi, după ce ne-am luptat un pic cu noroaiele am ajuns în vârful dealului, de unde satul Mușca începe să se zărească printre crengile desfrunzite ale copacilor.
Pustiu peste tot, eram singurii călători (pelerini) la această oră a amiezii. (Pornisem de acasă pe la 12,10.). Nici câinii nu prea aveau chef să ne latre, erau probabil obosiți după o binemeritată noapte de revelion.
Era foarte cald, către 10 grade, dar o ploaie ușoară voia să ne facă să ne întoarcem din drum, eram doi pelerini care-și uitaseră pelerinele de ploaie acasă. Totuși, Sf. Iacob, călăuzitorul pelerinilor, ne-a ferit de o ploaie mare, după ce am înfruntat cei câțiva stropi sporadici, ne-a arătat și o umbră de curcubeu, semn că anul acesta va fi unul bun, așa cum sperăm cu toții.
Am coborât pe ulița abruptă și noroioasă ajungând din nou la asfalt, pe care l-am urmat până la podul peste Arieș, unde cu nostalgie am privit malurile pline de o nouă rundă de gunoaie, exact acolo unde anul trecut ne-am străduit să facem curat, împreună cu alți voluntari din comună. La fel e și la podul de la Lupșa, unde, împreună cu Ștefan, ne-am petrecut câteva ore adunând gunoaie în primăvara trecută.
Se vede că nu m-am mai antrenat de o vreme, piciorul meu drept dă semne disperate că vrea să se odihnească, o durere sub genunchi îmi amintește de Camino Francez din 2017, în care mi-a făcut cam aceeași figură.
Strâng din dinți și merg mai departe, în fond, n-o să mă dea pe mine gata 9-10 kilometri, câți am parcurs astăzi.
Ajungem la Mănăstirea Lupșa, construită în jurul unei bisericuțe monument istoric, din anul 1429 . Ce păcat că lângă o mănăstire prosperă, clădirea vechii școli stă să moară, se dărâmă încet, în timp ce nimeni n-o salvează. Mă gândesc cu drag că aici a fost câțiva ani învățătoare și mama mea, făcea zilnic 6 kilometri pe jos, pentru a fi alături de elevii ei. Poate această clădire ar merita să i se redea viața, chiar dacă i se schimbă destinația… nu sunt eu în măsură să iau asemenea hotărâri, dar poate cineva o va face.
Înca trei kilometri și am ajuns acasă, unde Masha ne așteaptă în extaz. Ce bine e, când are cine să te aștepte. Din păcate nu mai e mama, cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, dar îmi închipui că ne privește cu drag, din Cerul ei.
Pentru a avea o zi de 1 ianuarie completă, trebuie doar să vă mai urez tuturor celor care citiți aceste rânduri să aveți exact anul pe care vi-l doriți, să treceți ușor peste greutățile de orice fel și, mai ales, să fiți SĂNĂTOȘI ( care sănătate mi-o doresc și mie, cum se spunea în scrisorile de demult).
Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?
Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.
Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.
Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.
Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).
N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.
Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.
Pentru majoritatea oamenilor, azi este o zi obișnuită de duminică, o zi de relaxare, în care încerci să nu faci prea multe, pentru ca de luni să poți porni din nou cu toate motoarele, turate la maximum. Pentru mine și familia mea însă, azi e a patra zi în care ne mișcăm ca prin vată, încercând să înțelegem cum ne putem duce viața în continuare fără cea care pentru noi toți, a fost MAMA.
În 3 octombrie părea că totul merge spre bine, pentru ca în 25 noiembrie toate speranțele noastre să se dovedească a fi fost deșarte. Atunci, sărbătoream cu drag cei 81 de ani împliniți de mama în 29 septembrie, îmbrăcați în costumele populare ce cu drag le cususe pentru noi. Am măcar mulțumirea că i-am oferit clipe de fericire, probabil ultimele din această viață.
Vreau ca în primul rând să mulțumesc tuturor celor care măcar un minut și-au rupt din timpul lor pentru a-mi trimite un mesaj de condoleanțe, celor care au fost la înmormântare și celor fără de care chiar nu m-aș fi descurcat în aceste zile complicate. M-am gândit de multe ori cum va fi, cum voi putea face față emoțiilor și pierderii imense, dar gândul la o pierdere nu e niciodată la fel de copleșitor ca și pierderea în sine. De aceea le mulțumesc oamenilor minunați care ne-au fost alături în timpul bolii mamei mele, dar și după ce nu s-a mai putut face nimic, în afară de îndeplinirea unor ritualuri care să ne aducă oarecum pacea și liniștea în suflete.
Anul 2021 a fost unul foarte greu pentru mama mea și pentru noi, cei apropiați ei, a fost un an care nici nu știu cum a trecut, mai ales ultima lună, ca o repetare de gesturi, ca o zi a cârtiței fără de sfârșit, în care durerea fizică a mamei ne copleșea, provocându-ne o imensă durere sufletească.
Totuși, sfârșitul a venit nechemat și nedorit, dar neiertător și crud, luând de lângă noi un înger, pentru a-l duce acolo unde merită să-și petreacă veșnicia. Fiecare om care a pierdut o ființă dragă înțelege ce simt, iar celorlalți, le doresc ca acest lucru să li se întâmple cât mai târziu cu putință.
Am scris câteva cuvinte în memoria ei, cuvinte care nu exprimă însă nici a mia parte din ceea ce simt cu adevărat și nici nu amintesc tot ce a lăsat în urmă:
”Felicia Bârdea – o viață în slujba celorlalți
Suntem aici nu pentru a o plânge pe cea care a fost Felicia Bârdea, DOAMNA BÂRDEA, așa cum o știa toată lumea, ci pentru a omagia o viață demnă, o viață închinată celorlalți, până la uitarea de sine.
S-a născut în toamna anului 1940, în 29 septembrie, al patru-lea copil al Elisabetei și Ioan Prația, învățători în satul Geamăna, acum îngropat sub ape și mâl.
Copilăria și primii ani din viață i-a petrecut mai mult sub grija și ocrotirea mamei, tatăl fiind plecat multă vreme la război. După clasele primare și gimnaziale, a urmat liceul la Baia de Arieș, apoi, Institutul Pedagogic din Cluj Napoca, devenind învățătoare și întorcându-se înapoi, în satul Geamăna.
În 1959 s-a căsătorit cu Pamfil Bârdea, prima și ultima dragoste, petrecând împreună 56 de ani, nu toți ușori. În 1961 a dat naștere primului lor copil, Manuela Sanda, care le-a adus fericire și bucurie în casă. Iar când în 1967 a apărut și Gelu Manuel, familia lor era completă și perfectă.
După moartea tatălui, în 1960 s-au mutat la Lupșa, trăind în armonie cu toți vecinii, prietenii și cunoscuții, timp de 61 de ani.
Felicia Bârdea, născută pentru a fi învățătoare, a format sute de caractere, a fost iubită de către toți elevii ei, care peste ani, încă o mai caută, cu multă dragoste și respect. Își confecționa singură materialul didactic, iar clasa ei arăta întotdeauna deosebit, punea suflet în tot ceea ce făcea și știa să-i mobilizeze și pe ceilalți, părinți și copii.
Cel mai mult lucra cu elevii care aveau dificultăți de învățare, ajutându-i să fie și ei în rând cu ceilalți copii.
Fiind foarte devotată familiei, a îngrijit-o pe sora mamei, pe mama ei și apoi pe Pamfil, soțul ei, ani în șir, până la epuizare, singura ei dorință fiind aceea de a le ușura suferința.
A avut grijă ani de zile și de cele două nepoate, Dalia Arina și Laura Mălina, care o iubesc ca pe o a doua mamă.
Fiind foarte pricepută la tot ceea ce trebuie să facă o femeie în căminul ei, a ajuns un fel de sfătuitoare a satului, oamenii veneau să-i ceară sfatul în diverse probleme, de la rețete de mâncare, la sănătate sau lucru de mână. Broda, cosea, tricota, croșeta, făcea croitorie, iar după ce s-a pensionat, în anul 1996, și-a descoperit o nouă pasiune, pictura.
În ultimii patru ani de viață, a cusut 8 costume populare de femei, complete, pentru toate fetele dragi ei din familie, mai multe cămăși bărbătești și două ii. În anul 2018 a confecționat steagul centenarului, steagul care repeta istoria de acum o sută de ani a steagului de la 1918, cu care lupșenii au participat la Marea Unire.
Cuvintele nu pot exprima recunoștința și dragostea pe care i-o poartă toți cei rămași în urmă, iar o viață atât de plină nu se poate rezuma la câteva fraze, oricât ar fi ele de meșteșugite.
După ce s-a pensionat în 1996, a fost de mai multe ori în Canada, la fiul ei, Gelu Manuel, pentru a avea grijă de nepotul Paul Adrian. Era frumos acolo, dar dorul de Mărgaia, de apusurile de soare din Lupșa și de locurile natale, o aduceau mereu acasă.
Din păcate, la sfârșitul vieții a avut parte de o boală nemiloasă, de suferințe de neînchipuit, care au furat-o puțin câte puțin dintre cei dragi, anul 2021 fiind cel mai greu pentru ea și cei apropiați.
Sfârșitul suferințelor a survenit în 25 noiembrie, la ora 9,30, sub privirile înlăcrimate ale fiului Gelu, fiicei Manuela și nepoatei Laura Mălina. A plecat de lângă noi un suflet bun și cald, o mamă, bunică și străbunică ce ne aștepta întotdeauna cu masa pusă, cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună, necerând nimic în schimb.
A dus o viață de sfântă, ajutând acolo unde era nevoie, punând suflet în tot ceea ce făcea și făcându-i pe cei din jur să devină mai buni.
Dar să nu plângem, știm că locul ei este de-acum în Cer, alături de îngerii lui Dumnezeu.
Printre ultimele ei cuvinte, au fost și acestea: AȘ VREA SĂ PLEC, ACOLO UNDE POT AJUTA!
Iar pentru că așa cere datina, acum își ia rămas bun de la toți cei adunați aici pentru a-și arăta respectul și , de la familia care a iubit-o, de la vecini, prieteni și cunoscuți, de la toți cei cu care s-a întâlnit vreodată, fără a-i mai enumera pe fiecare în parte, și-și cere iertare dacă a greșit cuiva, cu ceva, cu voia sau din neștiință.”
manuelasandablog 