Transhumanța

Sâmbătă după masă munceam ca de obicei, puneam dulcețuri și murături, activitate banală la această oră a verii. Deodată, un cor de behăituri acompaniate de voci masculine, mă face să tresar. Ce-o fi? ( iar poetul ar răspunde: Ce să fie, nu-i nimic. A trecut acceleratul!) Cum acceleratul și niciun soi de tren nu mai trec de ani buni prin Lupșa, m-am grăbit spre poartă, să văd despre ce e vorba.

Șiii, ce să vezi, o mare de oi se revărsa dinspre Hădărău, cum nu prea mai ai ocazia să vezi prin România. Mânate de câțiva baci, cel puțin zece câini cât niște viței și tot vreo zece măgari, care veneau exact așa cum spune vorba din popor, ”ca măgarii-ntre oi”, cărând cu stoicism tot calabalâcul necesar instalării la munte.

M-am felicitat că am ieșit la poartă, fiindcă de cum au dat de florile mele din jardinierele de pe trotuar, oile au început să le guste cu plăcere, probabil erau de mult pe drum și cam flămânde. Chiar și un câine le-a mirosit, dar a plecat mai departe, nu erau pe gustul lui.

”De unde veniți?” îl întreb unul dintre baci. ”De la Brad.” îmi răspunde el, un pic mirat de curiozitatea mea. ” Și unde mergeți?” ” La Muntele Mare.” îmi spune, acum mult mai prompt. ” Da câte oi aveți?” Nu mă las eu, de zici că eram de la ANAF. Baciul dă din cap, ezită, apoi zice” Multe!” ” Asta văd și eu, dar cam … o mie?” El aprobă din capl, apoi se grăbește să salveze de la potop florile vecinei de peste drum.

Oamenii aceștia care au o ocupație milenară și care nu se desfășoară mult diferit față de acum o mie de ani mi se par ” ultimii mohicani” ai oieritului. Încet, dar sigur, își conduc turma spre locul de pășune, probabil nepărându-li-se grea ocupația lor, pentru ei, e o meserie ca oricare alta. Dar care dintre noi va putea în nopțile senine de vară să stea cu ochii agățați de bolta cerească, acolo pe vârf de munte și să fie una cu Universul într-un mod care poate este singurul motiv pentru care își bat picioarele prin munți, probabil neîndeajuns conștientizat.

Nu știu de ce, spectacolul trecerii oilor cu behăiturile și căcărezele lor (care mai miros și acum) m-a emoționat profund, m-a dus cu gândul la copilăria în care trecerea unei turme de oi era ceva obișnuit, nu un adevărat eveniment.

Probabil trebuie să ne resemnăm cu gândul că veacul trecut le avea pe ale lui, iar veacul acesta care iată, aproape s-a scurs pe sfert, are și va avea alte obiceiuri, alte stări și alte încercări la care să ne supună.

Și-am încălecat pe-o șa… Fuga iar la dulcețuri și murături, un alt obicei pe cale de dispariție.

Manuela Sanda Băcăoanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s