E ora 5:40 când ies din bloc, o răcoare binefăcătoare mă învăluie, iar sentimentul că de fapt nu e o zi obişnuită ci una de pe Camino de Santiago, mă cuprinde instantaneu.

Întunericul încă nu a fost înfrânt de lumina zilei, doar iluminatul stradal îi face faţă (cu brio, zic eu, nu e niciun colţişor atât de întunecat încât să te cuprindă teama).

Traversez str. Observatorului pe la trecerea de pietoni al cărei semafor nu funcţionează încă, bucurându-mă de raritatea cu care circulă maşinile la această oră a dimineţii. O iau cătinel pe str. Zorilor, cu o mică ezitare dacă să merg sau nu spre dreapta, pe o scurtătură printre blocuri, care pare mai întunecată, dar asta numai la prima vedere.

Îmi vine să râd de scurta mea spaimă, când mă gândesc cum am pornit (în 2012, pe camino Francez, aşa cum am povestit şi în carte) de la albergue Casanova, la cinci dimineaţa, pe un întuneric beznă, iar apoi am intrat într-o pădure în care puteai să-ţi scoţi ochii, nu vedeai nici la câţiva centimetri în faţa nasului. Ca să întregească peisajul deja nu prea primitor, un concert de cucuvele m-a însoţit până la marginea pădurii, când, în depărtare, cerul violaceu vestea răsăritul, unul pe care l-am aşteptat cu cea mai mare ardoare…

Tot gândindu-mă eu la călătoria prin pădurea adormită, iată-mă pe Pasteur, de pe o stradă din dreapta o dubiţă iese pâş-pâş, iar un domn cu un căţel minuscul, din aceia care la depărtare par pisici, urcă voiniceşte pe partea cealaltă a străzii.

Încet-încet Clujul se trezeşte, mai apar şi alţi pedeştri matinali, când Grădina Botanică apare misterios pe dreapta , cu copacii uriaşi adormiţi,  gazdele păsărelelor ce încă sunt somnoroase, nu au început concertul dimineţii. Un aer proaspăt de pădure îmi invadează nările, ferice de cei ce locuiesc prin apropiere, se pot bucura de o  sursă suplimentară de ozon.

Spitalul de Neurologie se trezeşte şi el, începând cu portarul şi cu ceilalţi angajaţi ce intră grăbiţi pe poartă. Sper să nu-i mai calc vreodată pragul, prima dată a fost cu tatăl meu, chiar acum şase ani… Acela a fost începutul sfârşitului pentru el, şase ani de agonie şi chin, pe care nu i-aş dori nimănui din lumea asta.

Dragii mei, mâncaţi sănătos, nu cred că vă doriţi să ajungeţi la acest spital, sub nicio formă.

Cotesc pe Ion Creangă, unde la această oră aglomeraţia nu este încă infernală, totuşi sunt maşini parcate absolut din toată ţara: AB, BH, SV, BV, IF, GR, CL citesc pe plăcuţele de înmatriculare,  parcă toate judeţele s-ar fi întâlnit la o şuetă, tristă şi aproape macabră de fapt, mă aflu în faţa Spitalului de Oncologie. Care dintre voi ar dori să-şi petreacă măcar o zi din viaţă aici?

Şi spun din nou: mâncaţi, beţi şi gândiţi sănătos! Dacă nu ştiţi de unde să începeţi, puteţi să mă întrebaţi, sunt tobă de carte.

Ca să n-o mai lungesc, Clujul e treaz de-a binelea când ajung pe Eroilor, o mulţime de oameni mişună,fiecare spre locul în care-şi va petrece ziua şi-şi va câştiga pâinea.

Mă opresc o clipă în Piaţa străjuită de Avram Iancu, trag o gură de aer, şi mă simt pregătită pentru o nouă zi.

Să fiţi norocoşi şi plini de veselie, astăzi şi în toate zilele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni