Telefoane, telefoane…

Azi dimineaţă coboram pe strada Victor Babeş, dar în loc să o iau la dreapta spre Napoca, am mers tot înainte, pe un drum pe care-l folosesc doar atunci când merg la gară.

Nu asta este important de fapt, ci ceea ce am întâlnit în Piaţa Păcii, şi anume un anacronic şi desuet telefon public, pe lângă care am trecut de sute de ori poate, dar nu l-am băgat niciodată în seamă.

Nu ştiam că asemenea piese de muzeu mai există, iar surpriza a fost şi mai mare când am auzit că are ton. Iată un telefon utilizabil, cu condiţia să ai cartelă. N-am idee dacă mai există cartele pentru telefoane publice, acum când Telekom face mare reclamă la cu totul alte produse.

Întâlnirea cu vechiul telefon mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când telefonia mobilă era aproape inexistentă în România, iar asta nu s-a întâmplat în urmă cu foarte mulţi ani, ci acum vreo 12-13.

Era prima mea călătorie în străinătate, cu trenul, bineînţeles, aşa cum îmi place mie. După ce am mers cu vreo patru trenuri până în Italia, am ajuns într-un final la Verona, unde era punctul terminus al călătoriei, şi unde trebuia să mă aştepte soţul meu. Dar, surpriză, cobor din tren, acesta se îndepărtează încetişor, toată lumea de pe peron se împrăştie care încotro, iar eu rămân singură şi părăsită pe un peron din Europa, cu un număr foarte lung de telefon notat pe o hârtiuţă şi cu inima cât un purice. După mai multe încercări nereuşite de a apela acel număr, am hotărât că nu am altceva mai bun de făcut, decât să mă aşez pe o bancă, şi să aştept.

Am făcut bine, fiindcă într-o jumătate de oră a apărut soţul meu, tot transpirat şi cu un motiv foarte bun pentru care întârziase.

Mă întreb acum, după ce telefonia mobilă pur şi simplu a explodat, toată lumea vorbeşte cu toată lumea, oare cum ne descurcam pe vremuri, fără atâta comunicaţie, dar mult mai multă comunicare? Dacă îţi dădeai întâlnire cu cineva, trebuia să mergi, nu puteai revoca în ultimul moment, cu un SMS nepăsător, fără să te gândeşti că celălalt poate e deja la locul de întâlnire. Făceai pe dracu-n patru şi te ţineai de promisiune.

O altă amintire, din liceu de astă dată, mi s-a furişat în memorie… Eram cu o bună colegă şi prietenă în oraş, voiam să mâncăm delicioasa prăjitură „Potcoavă”, dar ne lipseau 50 de bani, prăjitura costa 2 lei cincizeci.

În faţa Cofetăriei Carpaţi, erau mai multe telefoane publice cu fise, pe vremea aia. Colega mea, mai curajoasă decât mine, se îndreaptă spre un domn bine, rugându-l să-i dea o fisă pentru telefon… Acesta i-a dat mai multe, zicând că poate o să-i mai „înghită” şi telefonul câteva.

Încântate că avem bani destui, ne-am bucurat de prăjitura preferată, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Cine ţi-ar fi dat bani, dacă cereai pentru prăjitură? Atunci te-ai fi numit cerşetor, pe când, pentru telefon e altceva, nu-i aşa?

Mă întreb, dacă aş fi un turist fără telefon prin Cluj (ceea ce e o ipoteză de-a dreptul SF), de unde aş putea să-mi cumpăr o cartelă?

Vă doresc un decembrie minunat, plin de fulgi, cadouri şi îmbrăţişări!

Şi mai daţi naibii SMS-urile de Crăciun, mai bine sunaţi-i pe cei ce sunt cu adevărat importanţi pentru voi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Un gând despre „Telefoane, telefoane…

  1. Anonim

    in ziua de astazi oricine iti ofera telefonul pentru a da un apel deoarece majoritatea au…convorbiri nelimitate…daca nu ne adaptam civilizatiei prezentului ne excludem singuri ramanand doar cu amintirile…

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s